Aveam nevoie de un imbold pentru a continua scrierea despre timpul petrecut anul acesta la Vărmaga în tabăra pentru copii cu autism. Am tot amânat, nu pentru că nu aveam ce relata, ci pentru că sunt prea multe de povestit. În orice caz, ieri, când m-am întâlnit cu Maricica Unsuroasa, Carina Cariata, Păţita, Albă ca Zăpada şi alţi câţiva prieteni de neînlocuit, m-a apucat nostalgia şi m-am trezit evocând fapte şi momente trăite împreună cu ei.
Numele de mai sus au a face cu sceneta pregătită, în mare secret, de către voluntari, pentru una din întâlnirile de seară. Dragilor, n-am avut nici o bănuială cu privire la ce aveaţi de gând să faceţi! Şi adevărul e că… bănuiam, dar nu ştiam cât de talentaţi sunteţi! În câteva cuvinte, cam despre asta era vorba în scenetă: interogând oamenii pe stradă – persoane aparţinând diferitelor categorii sociale, cu profesii din cele mai diverse, de la hoţ la poliţist şi de la stomatolog la boschetar – despre frecvenţa cu care se spală şi regulile de igienă pe care le respectă, un reprezentant al mass-mediei primeşte răspunsuri incredibile ce creează senzaţii olfactive greu de suportat. Umorul, costumaţia şi creativitatea voluntarilor le-a consacrat nume noi, ca cele amintite de mine mai sus. Ne-am amuzat cu toţii! Da’ nu e chiar de râs, când te gândeşti cât de puţini dintre noi se îngrijesc de o curăţie a sufletului înaintea lui Dumnezeu, prin mărturisire şi pocăinţă, nu-i aşa? Oare ce miros împrăştiem în jur? Hm, lucruri la care să ne gândim!
Pentru toate cele cinci zile pline petrecute la Vărmaga alesesem, împreună cu echipa de organizatori, câte un nume, sau o deviză. Am urmărit a oferi o idee spre meditaţie sau un îndemn de a participa la programul şi atmosfera taberei. Nu m-am gândit, însă, cât de bine se vor încadra cei veniţi în formulările mele. „Zâmbeşte, mâine s-ar putea să fii ştirb” – era deviza pentru prima zi. Imensele bomboanele pe băţ ce le-am primit ca desert la masa de prânz avea să sublinieze urgenţa gestului: într-adevăr, zilele în care vom rămânea fără dinţi pot fi mai aproape decât credem! Fiicei mele, Dora, chiar i-a căzut o măsea a doua zi. Ştiu la ce vă gândiţi: ce bine că ei îi creşte alta. În ce ne priveşte pe noi, părinţii… În orice caz, zâmbetele, terapeutice şi molipsitoare, au fost împărţite generos cu fiecare ocazie şi bucuria înmulţită miraculos în sufletele noastre.
A urmat duminică: „Un gest frumos”, îndemn ce a fost luat în serios dincolo de aşteptările noastre. Un lanţ de fapte bune, cuvinte frumoase şi îmbrăţişări au culminat, în ultima zi, cu tortul incredibil de mare şi de gustos, la care s-a lucrat zi şi noapte, fără exagerare! Şi – hai să nu pomenesc nume, că ne ştim noi şi ne ştie Dumnezeu! – iniţiativa unuia a creat în alţii dorinţa de a participa, cineva chiar cumpărase tot sucul necesar unei petreceri pe cinste! Gesturi frumoase ar fi multe, poate îmi mai scrieţi şi voi, ce care aţi beneficiat de ele în zilele ce au lăsat urme în vieţile noastre! Eu n-am să uit niciodată imaginea fetei care, zăcând cu temperatură şi frisoane în miezul nopţii, era vegheată de alte două ce nu şi-au îngăduit să se abandoneze oboselii. Cineva îi încălzea, cu mâinile, picioarele reci – ce tablou frumos! În minte mea se suprapune cu cel al lui Isus spălând picioarele ucenicilor!
Luni: „Cu susu-n jos şi pe dos”! Dar despre asta în postarea viitoare! (va urma)
Lasă un comentariu