Feeds:
Articole
Comentarii

Cel mai minunat Crăciun

 

 

„Acesta a fost cel mai minunat Crăciun din viața mea”, mărturisește Nicole Valery-Grossu în cartea sa, Binecuvântată fii, închisoare, apărută la editura Univers în 1997, cu o prefață de Ana Blandiana. Oare cum ar arăta un Crăciun despre care noi am putea spune, mai apoi, că a fost cel mai minunat?

Voi reveni asupra acestei cărți, pe care am citit-o pe nerăsuflate într-una din zilele de Advent. Ea ne relatează experiența autoarei în timpul celor patru ani petrecuți în închisorile regimului comunist, ca deținută politic, dar cartea nu se vrea în primul rând o mărturie a nedreptății, cruzimii sau ororilor unui regim „ilegitim și criminal”. „Am căutat (…) să înjghebez și un fel de mini-tratat de tehnică spirituală, util oricărui suflet dezorientat…”, mărturisește această femeie cu adevărat remarcabilă, și exact așa ni se înfățișează scrierea sa (p. 230).

De data aceasta aș vrea doar să vă atrag atenția asupra unui text, conținut în acest volum, și care a fost publicat în decembrie 1995 în revista Cuvântul românesc din București sub titlul: Cea mai minunată noapte de Crăciun. E vorba despre un Crăciun, de pe la începutul anilor ’50, pe care autoarea cărții l-a trăit în perioada de detenție. Iată câteva fragmente Citește în continuare »

Îngeri la Poarta Albă

Nu demult am rămas trei zile singură acasă, nu dintr-o greșeală și deloc întâmplător. În prima zi, inspirată de o parodie a filmului Singur acasă, în care mama este uitată la plecarea în concediu, am vrut să fac pentru ai mei o înregistrare în care sar în pat, ținând cu ambele mâini cu o pungă mare plină de popcorn, care se împrăștie peste tot în jur, cum mănânc multe dulciuri cu ochii lipiți de ecran și alte secvențe de felul acesta… dar m-am răzgândit. În privința filmării, nu a gesturilor de celebrare a libertății pe care o simte o mamă… dar despre asta nu am să vă povestesc!

În spiritul aceluiași film, mi-am făcut în minte câteva planuri pentru cazul în care cineva ar încerca să intre în casă prin terasă, balcon sau intrarea principală. Am făcut inventarul: am lipici și cuie, o cutie cu piese lego la care renunțase fiul meu, dar pe care nu am ajuns să le scot din casă, și mai multe globuri pentru pomul de Crăciun. Ceva ustensile de bucătărie deosebit de utile… dar nu am să insist nici asupra lucrurilor imaginate de mine pentru cazul în care cineva ar fi decis că are ce să fure din casa noastră.

Dacă e să ne gândim la Kevin, copilul uitat de părinți din filmul Singur acasă (1990), trebuie să spunem că el are parte nu doar de distracție (apropo, îmi pare rău că nu pot încerca scena cu sania pe scări, aici nu ninge niciodată), ci și de un moment de reflecție asupra celor spuse și gândite anterior, și de o reconsiderare a valorilor, așa cum reiese din discuția purtată cu bătrânul său vecin chiar în biserică, sau cu angajatul care-l ajută pe adevăratul Moș Crăciun. Dar în acest articol nu vreau să vă atrag atenția asupra lui Kevin. Ci asupra unui alt copil: unul rătăcit, tot în preajma Crăciunului, în lagărul de la Poarta Albă, pe la începutul anilor ’50.

M-am bucurat că am rămas singură nu pentru că aveam nevoie de aventură și adrenalină (oare ce mamă se plictisește cu doi copii la vârsta adolescenței?), ci de liniștea în care să-L aud pe Cel Bătrân, dar nu îmbătrânit. Nu țin minte cum am ajuns să mă uit, după ce îmi epuizasem lista cu lucrurile pe care îmi propusesem să le fac în primele două zile, la filmul lui Nicolae Mărgineanu, Poarta Albă, lansat în 2014 chiar de ziua mea (potrivirea aceasta nu a fost planificată de nimeni, dar ea nu este, totuși, întâmplătoare). Nu apucasem să-l văd Citește în continuare »

logo_baby

„Dacă am putea alerga fără să obosim, nu cred că ne-am dori prea des să facem altceva”, scria C.S. Lewis în Ultima bătălie, cartea a şaptea din seria Cronicile din Narnia.  Şi eu îi dau dreptate! Deşi copiii ştiu că aşa e, cei mai mulţi adulţi nu sunt convinşi decât de faptul că obosim, şi îi înţeleg.

Mi se întâmplă să nu mă pot opri din alergat, să mă simt ca în zbor, eliberată de forţe potrivnice şi neputinţe ce-mi îngreunează înaintarea. Dar întotdeauna ajung la această stare după un efort intens, ce se întinde uneori pe mulţi kilometri, în care fiecare pas clătinat şi tremurat e o biruinţă extraordinară. Când e vorba de distanţe mari, lupta cu renunţarea e crâncenă. E nevoie de multă chibzuinţă pentru a lua o decizie pe baza semnalelor venite de la organism, ţinând cont de experienţele anterioare (foarte importante pentru mine, ele cântăresc mult!) şi calculând distanţa dintre ţelul propus şi nivelul de antrenament. Dacă am putea alerga fără să obosim...

Dincolo de tot ce mă motivează să-mi pun de-o parte timp pentru alergat sau pedalat aproape zilnic, mă bucur să adaug valoare efortului meu alăturându-mă, pentru a patra oară în ultimii trei ani, unei campanii de strângere de fonduri. De data aceasta Citește în continuare »

Vă scriam data trecută că voi alerga 42 km, la Sibiu, pentru susţinerea proiectului Dăm startul în viaţă.  Pe scurt, e vorba de achiziţionarea a patru incubatoare ce urmează a fi folosite de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Sibiu. Dacă incubatorul e una din garanţiile supravieţuirii unui copil prematur, dacă 1 din 9-10 copii se naşte prematur şi dacă anual personalul medical din această instituţie are de-a face cu 400-450 de nou-născuţi veniţi pe lume înainte de termen, înseamnă că înlocuirea aparatelor vechi (incubatoare de peste 30 de ani) ar putea salva multe vieţi.

Am un deosebit respect pentru toţi cei care au dăruit – din belşugul sau din puţinul lor, preţul unui desert, al unei cărţi sau al unui obiect demult râvnit şi jertfit pe altarul unei fapte bune -, s-a adunat 95% din suma necesară. Pentru cei care încă nu aţi participat, vă amintesc că orice bănuţ contează, puteţi încă să vă alăturaţi efortului nostru accesând acest site:

http://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=1859.

Vă scriam despre ce mă motivează pe mine, şi despre faptul că vizita făcută la Auschwitz acum trei ani m-a marcat într-o măsură atât de mare încât, atunci când e vorba de gesturi mici care au de-a face cu salvarea unei vieţi, nu pot sta de-o parte. Fie că e vorba de Citește în continuare »

Voi alerga din nou şi, cu toate că nu mi-e uşor s-o fac, vă cer iarăşi să vă alăturați efortului meu, dăruind de data aceasta pentru susţinerea proiectului Dăm startul în viaţă. Acum câteva săptămâni eram aproape sigură că aventurile mele de felul acesta şi-au împlinit numărul (au fost trei, toate pentru Hospice Emanuel, despre care am scris aici şi aici şi aici), dar chiar nu pot sta deoparte. De ce?

1. În primul rând, alerg pentru Estera Decean, medic neonatolog specialist la Spitalul Judeţean din Sibiu. Prietenia ei e un lucru de mare preţ pentru mine şi ceva ce ţine de întâlnirile miraculoase prin care Dumnezeu îmi corectează traiectoria, îmi deschide drumuri noi, îmi alungă norii şi mă îmbogăţeşte într-un mod nesperat. Alerg pentru a-i fi alături în efortul de a strânge banii necesari achiziţionării a patru incubatoare ce urmează a fi folosite pe Secţia de Prematuri a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu.

Acum aproape un an, la începutul conversaţiilor noastre, am primit o poză de la Estera, în care ţinea în braţe un micuţ născut prematur. Îmi scria: Terapia de după gardă! Mi-a rămas în minte imaginea aceea, aşa o văd eu când mă gândesc la ea: ţinând în braţe micuţi abia veniţi printre noi (sau prea devreme veniţi printre noi)! Apoi, într-o altă poză, am văzut-o pe Cristinuţa, de doar 660 grame, despre care mi-a scris mai târziu că a plecat Sus. Citeam că la Estera şi la colegii ei medici ajung anual 400-450 de nou-născuţi prematuri. V-aţi gândit că supravieţuirea lor depinde (desigur, într-o oarecare măsură) de noi? Pentru a motiva oamenii să se implice în vederea strângerii sumei necesare achiziţionării celor patru incubatoare Estera va alerga 10 km (mult pentru cineva care nu a alergat încă o aşa distanţă) şi o puteţi susţine accesând acest link:

http://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=198

Ştiu cum e să crezi într-o cauză, să fii convins că poţi salva viaţa cuiva printr-un efort minim din partea celor din jur şi să nu primeşti sprijinul de care ai nevoie. Sau să primeşti doar like-uri pe facebook. Ştiu ce mare bucurie poate face o donaţie cât de mică şi cât de răsplătit îţi pare a fi efortul (e vorba de ore multe de antrenament şi curajul extraordinar de a „cerşi”, umil, în folosul altuia). Iniţial am vrut să mă alătur Esterei printr-un transfer bancar, apoi mi-am dat seama că nu-i de-ajuns. M-am gândit că pot strânge o sumă mult mai mare alergând şi sunt foarte mulţumitoare celor care m-au sprijinit până acum.

Şi… sincer, cred că fac un mare bine celor ce citesc şi aleg să doneze: le ofer ocazia de a participa la ceva extraordinar, transform gestul lor cât de mărunt într-un fapt măreţ de salvare a vieţii unui om! Când ştii că poţi salva viaţa cuiva prin fapta ta, cu ce bucurie renunţi la un desert, sau la sandale noi sau la… cei doi bănuţi, ultimii, nu-i aşa? Eu voi alerga 42 de km, un maraton, şi am mari emoţii. Şi teamă. Mă puteţi susţine aici:

http://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=1859.

Cât de necesare sunt incubatoarele, cine e Estera Decean şi ce colegi medici lucrează alături de ea, puteţi afla în noul episod al emisiunii „Între Scriptură şi ziar”. Chiar vă rog să-l vizionaţi!

2. Apoi, alergând vreau să fiu o încurajare pentru un grup de medici dedicaţi, aşa cum înţeleg că sunt colegii Esterei Decean. Dacă nu ezităm să ne plângem de unele experienţe trăite pe coridoarele, în saloanele sau cabinetele spitalelor, de la neplăcute la traumatizante (nu e cazul meu, eu nu am născut în România, dar am auzit atâtea istorisiri parcă inspirate din filmele horror!), atunci nu ar trebui să ezităm nici să-i încurajăm pe acei medici care se luptă, cu dăruire, pentru vieţile celor care apelează la serviciile lor şi mai ales ale celor mai neajutoraţi dintre noi: nou-născuţii prematuri.

3. Alerg pentru că mă simt datoare să mă alătur celor care salvează vieţi. Dacă există şi o chemare în direcţia aceasta, dacă se face apel la implicare şi dacă stă în puterile mele să fac ceva, refuzul îmi pare a fi vinovat. Felul acesta de a înţelege lucrurile mi-a fost modelat definitiv de vizita făcută, acum trei ani, la lagărul de exterminare de la Auschwitz. Nu mă gândeam că mă va marca aşa de mult, că voi adormi cu chipurile acelor copii evrei ce mă privesc de dincolo de gardul de sârmă ghimpată şi că, de dragul lor, voi face eforturi ieşite din comun sperând a salva alte vieţi (copii nenăscuți, prematuri sau persoane cu boli terminale). Sau măcar a le însenina zilele, sau poate numai orele. Dar despre asta vă voi mai scrie zilele astea, acum plec la alergat!

Toamna trecută am avut parte de multe surprize, cadouri neaşteptate şi întâlniri cu câţiva oameni de departe şi străini mie care, fără să ştie, au fost chiar mesagerii lui Dumnezeu pentru mine. Una din surprize a venit prin poştă de la pastorul Vasile Bel, cu care intrasem în legătură prin intermediul unei postări de pe blog. Din cele trei cărţi primite în dar cu acea ocazie, cea care mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost Literatura baptistă de limbă română din perioada 1895-1990, scrisă de Vasile Bel şi Constantin Ghioancă şi publicată la editura Risoprint din Cluj-Napoca anul trecut, deci 2017.

Cartea îşi propune să prezinte pe scurt principalele scrieri (cărţi, broşuri, reviste, colecţii de cântări) care, fie au fost scrise sau traduse de credincioşii baptişti, fie au fost răspândite şi procurate de aceştia datorită învăţăturilor creştine conţinute. 1985 marchează apariţia primei cărţi folosite de comunităţile de creştini, Cântările Sionului, publicată de Gheorghe Şimonca. Însă prima publicaţie scrisă de un baptist român ne trimite la anul 1906 şi e vorba de Evanghelia şi focul, al cărei autor e Gheorghe Slăv.

Din introducerea lucrării aflăm câte ceva despre contextul care a dat naştere publicării şi răspândirii literaturii avute în vedere: preocupările, rapoartele, eforturile şi declaraţiile comunităţilor baptiste. Nume ca I. R. Socaciu şi Constantin Adorian, menţionate în aceste prime pagini, mi-au dat senzaţia aceea plăcută că citesc despre „ai noştri” (tatăl meu, pe atunci seminarist, participase la ceremonia de înmormântare a lui Constantin Adorian şi multă vreme, găsind printre pozele vechi ale familiei pe cea care păstra memoria acestui eveniment, nu am ştiu cine e omul a cărui nume era scris pe cruce).

Mai departe, lucrarea redă în ordine alfabetică cărţile ale căror coperţi, Citește în continuare »

Рождество

Lăudaţi pe Domnul cu o cântare nouă! De Crăciun (şi nu numai), se poate şi cu o poveste nouă, evocând aceleaşi evenimente întemeietoare, vechi şi înnoitoare!

Iată povestea Crăciunului spusă cu creativitate, umor, dintr-un unghi nou (luăm cunoştinţă de evenimente urmărind îngerul), purtând un mesaj de e o mare bucurie pentru tot norodul şi pentru tot pământul (chiar şi pentru animale).

Fie ca atingerea îngerului să ne trezească şi pe noi, pentru a putea privi spectacolul minunilor lui Dumnezeu! Lăudaţi pe Domnul!

Marius Cruceru

Via Adrian Samoila

Vezi articolul original

%d blogeri au apreciat: