Succesul extraordinar la cărţii lui William P. Young, „Baraca”, imposibil de anticipat şi cu totul neaşteptat pentru autor şi apropiaţii săi, nu e totuşi greu de explicat. Poate că prea mulţi din contemporanii noştri simt că imaginea despre Dumnezeu transmisă de reprezentanţii bisericii e caricaturală, deformată, nu întâlneşte acel Ceva care singur poate să umple golul din sufletul omului. Cele scrise în „Baraca” rezonează puternic cu experienţa multor creştini dezamăgiţi de biserica instituţională.
Nu vreau sa spun că autorul cărţii ne oferă o imagine mai adecvată, poate chiar dimpotrivă, dar cred că cei ce citesc romanul rămân cu această provocare: de a fi pregătiţi să-L întâlnească pe Dumnezeul adevărat, de a-L căuta pe Cel după care tânjeşte sufletul lor, care s-ar putea să fie altfel decât imaginea gata cioplită şi aşezată pe soclul (nu tronul) inimii. Accentul protestanţilor pus pe o relaţie personală cu Isus e sâcâitor atunci când îţi dai seama că adesea omul repetă ceva învăţat pe de rost dar niciodată experimentat, că de fapt dialoghează cu el însuşi închipuindu-şi că vorbeşte cu Dumnezeu! Tragedia din viaţa cuiva are ca efect, foarte adesea, tocmai prăbuşirea idolilor, chipurilor fără viaţă, iar locul gol lăsat de aceştia nu mai poate fi umplut prea uşor cu substitute de acelaşi fel.
Mai mult, ceea ce atrage la carte e faptul că autorul cărţii nu tratează cu uşurinţă problema suferinţei, cei care am trecut prin durerea perderii cuiva drag sau printr-o altfel de tragedie vom găsi foarte potrivită referirea la Marea Tristeţe şi complexul de stări, temeri, întrebări şi renunţări asociate cu o durere apăsătoare. Nici o explicaţie nu ar aduce alin, doar o întâlnire, şi parcă dintotdeauna am ştiut că acesta e răspunsul, dar cartea ne ajută să facem şi primii paşi în calea vindecării.
La succesul cărţii au contribuit şi cuvintele elogioase ale bine-cunoscutului pastor, scriitor şi profesor Eugene Peterson, publicate pe coperta cărţii: „ Această carte are potenţialul de a face pentru generaţia noastră ceea ce cartea lui John Bunyan, ‚Călătoria creştinului’, a făcut pentru generaţia sa. Este atât de bună.” Şi totuşi, cartea a fost aspru criticată în analiza teologică ce i se face de către mai multe personalităţi din lumea evanghelică, lipsurile sau devierile semnalate fiind îndreptăţite în mare parte, deşi unele sunt exagerate. Căci cartea nu se vrea un tratat de teologie, e o lucrare de ficţiune şi în acelaşi timp o autobiografie spirituală, autorul se referă la scriere ca la o parabolă. Poate că ar trebui să se tină cont mai mult de asta. Reacțiile teologilor la scriere ridică noi întrebări privind relația dintre artă, biserică și teologie: ce inseamnă pentru un artist să fie credincios crezului, tradițiilor și comunității căreia îi aparține, care ar fi spațiul pe care biserica ar trebui să-l acorde artei și cum ar trebui să se raporteze la operele celor care au înclinații și daruri pentru lucrarea de creație.
Aşa cum formularea de pe copertă indică, „Baraca” e călătoria fiinţei umane, marcată de tragedia şi mizeria vieţii spre întâlnirea cu eternitatea, plasată într-o lume alternativă, imaginativă. Personajul principal al cărţii, Mike, timp de trei ani e apăsat, înconvoiat, urmărit de Marea Tristeţe, până în ziua cea mare în care are un dialog deschis şi îndrăzneţ cu Dumnezeu, menit să aducă lumină la nivelul înţelegerii dar şi în sufletul lui zbuciumat.
Autorul reuşeşte să ne şocheze dar şi să ne fascineze suficient de mult pentru a risca să privim lucrurile prin ochelarii lui (3D?), deși lumina trebuie să vină din altă parte! Referinţe biblice de care abunda dialogul în varianta iniţială au fost scoase din text şi înlocuite de aluzii vagi, lucru pozitiv, căci versetele spun adesea ceea ce au spus dintotdeauna, explicaţii şi asociaţii vechi sunt greu de scos din minte. Young reuşeşte adesea să articuleze foarte bine învăţături vechi, într-o formă originală şi revigorantă, deşi unele formulări sunt disputate sau chiar eronate, adevărurile biblice fiind greșit înțelese sau însuficient explicate de autor. Dar neîndoios orice creştin e conştient că Scriptura îşi are rolul ei aparte în corectarea şi îmbogăţirea felului în care îl înţelegem pe Dumnezeu.
Şocant e felul în care autorul ni-l înfăţişează pe Dumnezeu şi fiecare persoană a Trinităţii în parte, neobişnuit şi totuşi în acord cu cultura americană, imagini care dau farmec cărţii. Astfel, Tatăl e o femeie afro-americană, amintind de Oprah Winfrey sau de Gloria Foster (cea care joacă rolul Oracolului în filmul „Matrix”), dar şi de Morgan Freeman, artistul de culoare care interpretează rolul lui Dumnezeu în două comedii de succes. În cuprinsul cărţii e destul de clar că imaginea mamei a fost preferată datorită relaţiei dificile pe care Mike a avut-o cu tatăl său decedat şi care i-a afectat şi felul de raportare la Tatăl ceresc. Recent citeam că nevoia unei dragoste materne şi respingerea tatălui ar putea explica şi de ce în tradiţia catolică există la unii tendinţa de a se ataşa mai mult de Fecioara Maria. Isus e portretizat ca un tâmplar evreu, Duhul Sfânt ne apare ca o femeie asiatică, nu vă mai dau detalii aici, poate că sunteţi suficient de curioşi ca să citiţi cartea.
Scrierea e menită să şocheze pentru a trezi pe cei adormiţi care trăiesc într-o realitate fictivă (dacă tot amintirăm de filmul fraţilor Wachowski). Mike a trăit vegheat de un Tată ceresc care nu exista, căci Dumnezeu e altfel. Realitatea e trăită doar de soţia lui, căci ea îl cunoaşte pe „Papa” şi are o relaţie autentică şi vie cu El. Poate că un Morfeus care să-i ureze lui Mike un bun venit în lumea reală ar fi fost mai potrivit decât o imagine feminină, ce ziceţi? În unul din multele interviuri pe care le puteţi găsi postate peste tot, Young afirmă: „ Dumnezeu e spirit, nu femeie sau bărbat. Orice folosire a unei imagini masculine e la fel de inadecvată ca una feminină.” Scriptura într-adevăr abundă de imagini masculine, deşi pentru un cititor atent există şi trimiteri la… altfel de imagini.
P. Young nu e primul autor acuzat că îl recreează pe Dumnezeu după imaginea lui, nu dau exemple şi de alţi autori creştini cunoscuţi publicului nostru. Imaginea creionată însă de autor nu are pretenţia a fi o înfăţişare a stării de fapt, ci una aleasă pentru o comunicare apropiată şi mai adecvată nevoilor şi capacităţilor de înţelegere a lui Mike. Mai periculoasă mi se pare imaginea „bunicului” lui Michelangelo, sau a lui Isus din filmul care a făcut înconjurul lumii, şi asta pentru ca tentaţia de a suprapune chipul realului e mai mare. „Baraca” ne trimite spre o explorare, spre căutare, reconsiderare, întâlnire. Citind cartea nu te mulţumesţi cu un chip deja conturat, gata făcut, ea într-adevăr, în acord cu intenţia autorului, crează un cadru în care oamenii pot veni cu experienţele lor, cu istoriile lor, mesajele primite de peste tot din lume confirmă acest lucru.
[…] Citeşte tot: https://danasisoev.wordpress.com/2012/05/27/baraca-dumnezeu-e-altfel-16/ […]