31 octombrie, pe la 6 dimineaţa
De obicei dorm greu şi nu mă deranjează zgomotele din timpul nopţii, nici măcar din timpul dimineţii. Acum însă aud motorul maşinii, şi nu-mi dau seama dacă el m-a deşteptat sau eram deja trează. Ştiu şi sunt sigură că e vorba de maşina noastră, dar de ce să vină ei, părinţii mei, atât de devreme la noi, şi de ce azi, şi tatăl meu era în spital, de ce… Încerc să găsesc un răspuns, am nevoie rapid de el înainte de a vedea cine intră pe uşă. Aud cheia ce deschide iala mare a porţii, numai mama mea poate fi, dar cine să fi condus maşina? Deschide şi uşa de la casă, intră ca o furtună şi aduce vestea pe care presimţirea cea obraznică ce se furişase în suflet tot încerca să mi-o şoptească.
31 octombrie, ziua, Oraviţa
Un prieten se află în clădirea Securităţii, fusese chemat cu ceva „treburi”. Întâmplător, vorba vine, căci nu există întâmplare, aude pe cei doi ce făceau parte din personalul instituţiei vorbind ceva despre Liubimirescu. Sună ceva de genul: „Ne-am scăpat de el”! Nu poate crede, probabil că nu înţelege bine ce vorbeau ei, oare ce poate să însemne? Avea să afle, în aceeaşi zi, că înţelesese bine, vestea plecării pastorului se răspândise cu repeziciune şi avea să adune mii de oameni în micul oraş Anina pentru serviciul de înmormântare de luni.
Adun tot felul de relatări de-ale prietenilor despre acele zile, în pozele de la înmormântare se observă cu ochiul liber doi indivizi ursuzi cu un casetofon în mână ce înregistrau vorbitorii. Mi-i amintesc stând aproape de noi, în rândurile din faţă, alţii observaseră cât erau de agitaţi şi-i împingeau pe oameni în lături pentru a-şi păstra poziţiile şi a nu pierde nimic din ce se petrecea în faţă, din ce se spunea, din reacţiile păstorilor adunaţi înaintea mulţimii. Mama ne povesteşte, în câteva seri, amănunte despre cele întâmplate în ultimele zile, în ultimele ore. Le pun cap la cap, ceva nu se leagă, ceva dă cu rest… Şi nu doar împărţirea, orice calcul de atunci a avut un rezultat diferit, un rest ca un gol ce doare la atingere. Socotelile vor fi altfel, totul va fi altfel, doar plânsul rămâne acelaşi an de an, anumite legături nu se rup niciodată iar îmblânzirea suferinţei care s-a instalat în vidul lăsat în urmă şi convertirea ei în ceva, în altceva, se face greu!
Lasă un comentariu