Octombrie 2002 – era perioada în care plângeam foarte mult. Ne mutasem de câteva zile într-o garsonieră la ultimul etaj al unui bloc cu cinci nivele, creşterea preţului chiriei apartamentului, tot cu o singură cameră, în care am locuit în primii doi ani în Yakutsk forţându-ne să lasăm în urmă cartierul şi locuinţa cu care ne obişnuiserăm. Ca una care crescusem într-o casă mare, cu etaj, m-am uitat cu spaimă la spaţiul incredibil de mic unde aveam să-mi înghesui lucrurile şi să petrec zilele lungi de iarnă ce se apropiau cu repeziciune. Uşa dublă care se deschidea cu greu şi numai dacă vecinul o ţinea pe a lui închisă; coridorul strâmt în care era aşezat frigiderul, aproape de intrare; încăperea mică de duş, fără uşă, până la care nu urca niciodată apa caldă; bucătăria îngustă în care era aşezată singura chiuvetă din apartament; camera prea întunecată atât datorită aglomeraţiei de corpuri de mobilier, tapetului închis la culoare, cât şi candelabrului ce împiedica lumina să se răsfrângă în toată încăperea – astea sunt lucrurile care-ţi săreau în ochi la prima vedere. Să mai adaug şi că dulapurile erau ticsite cu lucrurile gazdei, că a fost greu să găsim un colţ în care să stivuim cutiile cu cărţi, că nu aveam telefon (nici celular, nici internet), că geamurile fuseseră, la scurt timp după instalarea noastră, acoperite cu un strat gros de gheaţă, blocându-ne deschiderea uşii de la balcon şi împiedicând lumina… dar ce lumină? Curând întunericul şi ceaţa avea să ia în stăpânire ţinuturile nordice ale Yakutiei, prezenţa zilei era semnalată doar de ceasul care se încăpăţânase să meargă înainte oricum. Precum în povestea lui Greuceanu, Soarele şi Luna aveau să fie furate ca-n fiecare an şi ascunse departe, iar oricât le-ar fi căutat cineva, de găsit nu putea fi vorba mai înainte de luna martie.
Apucaserăm să cumpărăm, înainte de a merge în spital să dau naştere primului nostru copil, un pătuţ second-hand găsit după un anunţ din ziar. Să nu vă închipuiţi că a fost greu să decidem unde să-l aşezăm, căci exista un singur spaţiu disponibil: cel dintre pat şi dulapuri, exact în mijlocul camerei. Era pe roţi, deci putea fi mutat din loc, lucru important deoarece împiedica accesul la dulap iar curând avea să ne blocheze calea spre geam, canapeaua veche nemaiputând fi ridicată şi furând încă un petic din teritoriul pe care mă plimbam ca un leu în cuşcă.
Venisem de la spital direct la noua locuinţă şi aveam să mă întorc peste câteva zile pentru a da naştere fetiţei noastre. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu multe lucruri, întotdeauna am întâmpinat dificultăţi în astfel de situații. Unul dintre ele era mirosul ce venea prin ţevile de la canalizare, dar asta poate că ţine mai mult de cum sunt eu decât de cum era de fapt. Nu mă puteam obişnui nici cu prezenţa gândacilor de bucătărie, pe care reuşeam să-i alungăm doar pentru o vreme, căci ei nu păreau a se sinchisi de faptul că vizitele neanunţate la vecini în fapt de noapte nu erau deloc potrivite. Apoi, mi-era teamă de şoareci, îmi ciuleam urechile la zgomotele din timpul nopţii pentru a mă convinge că aveau o altă provenienţă, văzusem în câteva rânduri câte unul pe casa scărilor, dar prieteni binevoitori m-au asigurat că nu vor urca până la etajul cinci. Când, un an mai târziu, ne-am mutat, am găsit un şoricel uscat care nu ştiu cum pătrunsese într-o cutie cu pantofi dosită undeva în debara. Da, nu v-am zis că aveam şi debara, adevărul e că nu mai ştiu ce ţineam acolo, probabil erau cutii cu lucrurile de care nu aveam nevoie prea des.
Mă uitam la Ian cum monta pătuţul vechi şi mare abia adus, pătuţ în care avea să doarmă şi Natan până la revenirea noastră în ţară, şi mă tot gândeam ce ar mai trebui pregătit până la naşterea copilului! Am găsit o pătură groasă pe care am agăţat-o în două cuie despărţind camera de coridor, încercând astfel a împiedica formarea curentului dintre uşa de la balcon şi cea de la intrare. Curând aveam să spălăm în fiecare seară morman de scutece pe care le întindeam pe două sfori în holul îngust şi slab luminat. Spălam cu apă rece în mică noastră bucătărie, în care abia încăpeam şi eu şi Ian, cu greu trecând unul pe lângă altul. Înghesuisem acolo şi îndrăgită noastră masă rotundă şi foarte joasă, frumos sculptată, singura piesă de mobilier pe care o cumpăraserăm vreodată, dar care mai mult ne încurca aici. Nu era făcută pentru a mânca pe ea, era incomodă, aveam de ales între a ţine farfuria în mână şi a ne apleca mult deasupra ei. Asta, bineînţeles, dacă nu vroiam să ne stropim, lucru greu de evitat având în vedere drumul lung pe care îl avea de parcurs lingura până la gură. Soluţia a venit mai târziu, când ne-am amintit de masa de călcat şi avantajul pe care aceasta îl oferea: se putea regla la nivelul pe care noi il doream!
Nu am fost prea mulţumitoare atunci pentru ce aveam, deşi prieteni buni, tot misionari, trebuiau să se descurce în condiţii chiar mai grele. Nilda venise din Brazilia şi locuia singură într-un cartier de case din lemn, majoritate ocupate doar pe timp de vară. Îmaginaţi-vă că nu avea telefon, apă curentă, se încălzea cu lemne, casa nu avea canalizare… da, aţi înţeles bine. Iar iarna temperatura scădea până la -57C. Dar era alegerea ei de a fi aproape de soţii Trubcik, care se mutaseră în casa de lângă, cu o singură încăpere, aşteptând ziua în care avea să vină pe lume primul lor copil. Misha venise din Belarus, tot la chemarea lui Dumnezeu de a fi misionar printre oamenii din aceste locuri, şi proaspăt căsătorit închiriase singura locuinţă pe care şi-o putea permite. Când, după ce Olga a născut, am mers să-i vizităm, m-a uimit întinzând mâna după canapea şi, scoţând de acolo un mic bulgăre de zăpadă, mi-au spus că au îngheţată sub pat şi se pot servi oricând.
Aveam pentru ce să fiu mulţumitoare? Da, născusem un copil sănătos în ciuda Rh-ului negativ şi problemelor asociate cu acesta, în ciuda anemiei, lipsei de vitamine şi oxigen, căci în vara respectivă timp de săptămâni oraşul fusese înecat în fumul pădurilor ce ardeau. Aveam căldură în casă, şi aerul uscat al Yakutiei îmi pria cum nici nu credeţi. Şi… da, mai erau multe, am să vă mai scriu despre asta pe parcurs! Dar nici nu vă daţi seama ce şoc am trăit când, venind în vizită în România, am întâlnit la tot pasul oameni nemulţumiţi, și cât de greu mi-era să-i ascult! Nu, nu din aceia fără locuință, ci din cei care călătoriseră în țări străine și câștigaseră bani frumoși!
[…] au început lucrările la reconstrucția Bisericii Speranța. Ziua 1 (rascumparareamemoriei) 97. (Ne)mulţumitori […]
CRED ca cei mai multi dintre noi AM AVUT un inceput din asta. acum ca au trecut toate putem face si haz de necaz. cu cit trece timpul necazurile se estompeaza.