Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for decembrie 2012

Locuiesc la Betleem

S-a întâmplat săptămâna trecută când mi-am ridicat privirea la croncănitul unei păsări ce abia mai târziu am înţeles că mă striga pe limba ei: am văzut că ai suflat norii de deasupra capului meu, i-ai dat la o parte ca pe o draperie, pentru a vedea stelele ce le-ai (a)prins pe bolta cerească. Nu semănau cu cele agăţate de mine pe perdea, cu ace de gămălie, dar ca şi ele se legănau parcă în bătaia vântului. Am vrut să caut una mai deosebită, mai mare, am vrut să caut steaua aceea de demult, dar ea plecase şi toate celelalte se întreceau în a-i lua locul, trimiţând din când în când îndoite raze de lumină ce-mi furau pe rând privirile. Şi toate aminteau de aceeaşi melodie – în ritmul căreia… dansau, fără îndoială – melodia aceea de demult, despre iesle şi Prunc.

Şi au trecut pe la casa mea şi magii, mai târziu, mi-au spus că anul acesta au fost trimişi la mine pentru a-mi lăsa darurile lor scumpe, altele decât cele aduse Pruncului, mai multe şi parcă mai colorate, dar la fel de preţioase. Dar nu mi le-au adus toate deodată, mi le-au trimis prin tot felul de oameni, încă mai descopăr lucruri pregătite pentru mine în locuri din cele mai neaşteptate, cumva răsar înaintea mea, nu prea înţeleg. Sunt magi doar, or fi făcut ei altceva pe vremea aceea de demult, dar în ziua de azi fac… magii!

Au venit şi păstorii: mi-au povestit cele întâmplate atunci, unii mi-au desenat, alţii mi-au cântat, toţi străduindu-se a reproduce cele trăite atunci când corul trimis pe un podium mai înalt decât orice soclu al vreunui muritor şi-a desfăşurat programul înaintea lor. Nu v-am spus: îşi schimbaseră profesia, nu mai aveau miei în braţe, nici Biblii şi cărţi de cântări ca-n alţi ani – căci veniseră într-o clădire în care toate cuvintele necesare apăreau în faţa ochilor pe un ecran – dar aceeaşi bucurie şi emoţie în priviri. Iar când au început să cânte, m-au trecut fiorii: cine ar putea spune că îngerii de demult nu şi-au unit vocile cu ale lor pentru a umple orice spaţiu ascuns al încăperii şi a se revărsa în afară?

Dar când ai vrut să-mi trimiţi un înger, am intrat în încurcătură. M-ai întrebat cum aş vrea să arate, iar eu mi-am amintit feţele de pe felicitările de Crăciun şi m-a pufnit râsul: aş fi atât de prinsă în studierea detaliilor că nu aş mai reţine nimic din cele ce va spune (cât despre păstori, ei cred că erau mulţi şi fiecare a reţinut ceva, cum altfel au ştiut reproduce cuvintele cântării? Sau poate că numai atât şi-au amintit ei, dar textul a fost mai lung? Sau era printre ei unul orb, concentrat pe cele auzite, sau…nu, cred că Domnul a făcut o minune şi le-a amintit tot ce a fost necesar să ştim şi noi). Apoi mi-am amintit de îngerul cu care s-a întâlnit Iacov, cu siguranţă nu-l vroiam pe el, îmi place să alerg doar şi n-aş vrea să şchiopătez după această întâlnire. Am zis: „Nu mă întreba pe mine, găseşte Tu ceva potrivit”! Şi mi-ai trimis-o pe Nonnie!

Read Full Post »

Schimb de zâmbete

Mai ţii minte banca aceea din biserică pe care Te-ai aşezat lângă mine atunci, prima dată, şi m-ai numit zâmbăreaţă? Nu ştiu dacă aveai în vedere zâmbetul meu ofilit, şifonat, pe care ţi l-am dăruit silit, sau al Tău, pe care mi l-ai adus împachetat frumos şi legat cu un şnur verde. Era de Crăciun, sau de Paşti? Nu mi-ai spus cu ce ocazie, era un cadou necerut, nesperat, era cadoul Tău pentru mine.

Nu i-am înţeles atunci valoarea, mai târziu m-a cucerit frumuseţea lui şi şi în timp i-am simţit putere-i vindecătoare. L-am păstrat ca pe ceva de preţ, l-am ţinut într-o ramă nouă o vreme, şlefuită şi vopsită cu migală de mai multe ori, tot cu verde. Şi privindu-l îndelung a avut efect asupra-mi: a început să se reflecte pe faţa mea ca-ntr-o oglindă. Apoi m-am hotărât să-l port cu mine – căci zâmbete se mai poartă – l-am micşorat ca să-mi încapă-n portofel, să pot arunca o privire ori de câte ori îl pierdeam pe al meu. Pe drept eram numită acum zâmbăreaţă. Şi-ţi semănam!

Apoi… nu aş putea spune ce s-a întâmplat, dar târziu mi-am dat seama că nu-l mai am, poate că cel care mi-a furat oglinzile mi-a găsit şi portofelul verde. N-am avut puterea să-l caut – poate m-a tuns cineva în somn? – nici de neputinţa mea nu mi-am dat seama imediat. Mi-a mai rămas însă ceva: patru prieteni care mă duc zilnic pe banca aceea din biserică, cea pe care Te-ai aşezat lângă mine demult. Nu, nu trimite vreun înger, coboară Tu şi dăruieşte-mi zâmbetul pierdut!

Read Full Post »

Am fost şi noi să colindăm, un grup format din persoane reprezentând 7 naţii diferite şi toate categoriile de vârste (de la 4 la 70 de ani), şi ne-am fi bucurat să mai întâlnim şi gazde ca Mr Bean, insistenţa unora de a servi din cele pregătite mă face tare nefericită, mai ales dimineaţa când mă pun pe cântar!

Read Full Post »

Bucurii cu duiumul

Nu ştiu de ce îţi place să-mi schimbi subiectul, ştiu doar că am obosit să pun aceleaşi întrebări, am obosit să cer aceleaşi lucruri şi minuni, am obosit! Lui Iov nu i-ai dat explicaţiile pe care le merita – zic eu că merita, dar ce ştiu eu? – ci i-ai vorbit de capre şi lăcuste, de struţ şi bivolul sălbatic… şi Iov a priceput ceea ce trebuia şi a fost mulţumit!

Aleg, deci, să nu Te mai întrerup nici eu atunci când nu vorbeşti la subiect şi să fiu atentă la ce vrei să-mi spui. Şi mesajul e clar, Tu vrei să aduci înapoi zâmbetul, s-a rugat cineva pentru mine, a cerut cumva bucurie? Şi parcă am început să văd, mi-ai uns ochii în somn (poate că de-aia mă scol cu ei umflaţi!), mi-ai dăruit de Crăciun alifia de care pomeneam?

În risipa de lumini albastre a unui oraş bănătean, lumini ce nu-mi pot aminti decât petele de cerneală împrăştiate de capul lor pe caietele mele de teme cândva, am observat zilele trecute pomul a cărui crengi pline de beculeţe albe nu putea să nu-mi amintească de Copacul alb din Gondor, (mai mult…)

Read Full Post »

Natan avea vreo 2-3 ani când Dora a ales să-i explice că nu există Moş Crăciun. Noi nu le-am vorbit prea mult despre asta, le-am spus doar că unii oameni se îmbracă în costumul roşu pentru a face bucurie celor mai micuţi, ceea ce mai ştiau era de la alţi copii şi de la televizor. Când indignat de cele dezvăluite, Natan îi spuse: „Dora, tu eşti mică şi nu ştii, cum să nu crezi în Moş Crăciun, nici în Domnul Isus nu crezi?”, am înţeles că a venit timpul să lămurim lucrurile.

Şi totuşi, sunt mulţi adulţi care cred în Moş Crăciun – deşi îl numesc altfel – şi aşteaptă să le îndeplinească dorinţele odată ce au fost exprimate, şi se bosumflă dacă nu se întâmplă aşa cum vor ei. Sunt adulţi care (mai mult…)

Read Full Post »

Un alt copil

Săptămâna asta, întrebat cum a venit Isus pe pământ, unul din copiii veniţi la Centru pentru programul de Crăciun a răspuns că în zbor, punându-L în rândul supereroilor cu aptitudini speciale. Un altul l-a numit pe Cel născut în Betleem Isus cel Puternic, punându-L astfel alături de vitejii neamului, de a căror nume a fost ataşat un adjectiv menit a le pomeni calităţile. Dar El a venit ca un copilaş, şi încă unul sărac, luând loc alături de cei mulţi şi necăjiţi.

Ieri, pe când eram la orfelinat cu un grup de străini, a fost adus acolo un bebeluş, mi s-a spus că are mai puţin de o lună. Am fost să-l privesc, de la naşterea copiilor mei nu mai văzusem unul atât de mic. Nu mă încumet aici să vă descriu, dar cei care aţi privit faţa unui aşa micuţ cunoaşteţi sentimentul acela că aveţi înaintea ochilor un îngeraş, o fiinţă care parcă nu e din lumea aceasta. Aş fi vrut să-l iau în braţe, să-l tot privesc, să-i ating obrăjorii,  tocmai cântasem despre Micul Pruncuşor şi m-am gândit că aşa arăta şi Isus, aşa a venit El pe pământ, aşa l-au întâlnit păstorii.

Şi acest copil pe care nu am să-l pot uita prea curând, (mai mult…)

Read Full Post »

A (se) judeca

Pe un ton acuzator, Natan îi zice Dorei, care ne deranja pe toţi: „Tu cauţi ca toată lumea să te bage în seamă şi vrei cu orice preţ să ieşi în evidenţă”! Când încerc să-l opresc amintindu-i că adesea el face la fel, îmi răspunde râzând: „Ştiu”! Mă întreb câţi dintre noi suntem dispuşi să recunoaştem că procedăm exact ca cei pe care îi acuzăm de o faptă rea. Sau… nu asta era morala, poate mai bine asta: înainte de a deschide gura să-i judecăm pe alţii de ceva anume, să stăm şi să (ne) judecăm: oare nu cumva ne facem vinovaţi de același comportament?

Read Full Post »

Nu ştiu de ce din când în când lumea din jurul meu îşi pierde culoarea, şi nu ştiu care-i tasta ce ar putea aduce înapoi curcubeul, le-am încercat pe toate, plouă mereu şi el nu se mai iveşte. Disperată, mi-am cumpărat azi, de departe, hârtie glasată, să decupez steluţe, să le lipesc deasupra mea şi să mă bucur prinvindu-le. Dar nu am putut-o feri de ploaie, i-a furat culoarea sub ochii mei şi am privit neputincioasă cum se scurge cu ea cu tot în canalul de la colţul străzii. Am desenat totuşi câteva, şi mici şi mari, am pus sclipici pe ele, dar… degeaba, seamănă prea mult cu cele de pe cerul sufletului meu – scuturate nu demult precum frunzele toamna – pustiit de vântul ce a furat lipiciul cu care le-am prins în locul lor: mototolite, decolorate, reci. Ceaţa a pătruns şi ea pe furiş şi a adus corectura de care mă temeam: a rotunjit colţurile, le-a micşorat, le-a furat forma, foarfeca mea nu o mai poate aduce înapoi. Degeaba le-am mai fixat cu ace de gămălie, ca să nu mai cadă, nu sunt stele adevărate, parcă nu ştiam de la început?

Şi totuşi, care-i tasta ce ar putea aduce culoarea înapoi în sufletul meu, o ai doar Tu, o ţii în buzunar? Ştiu că ai acolo acea alifie cu care mi-ai vindecat odată ochii, cu ce aş putea-o cumpăra de la Tine? Poate, poate mi-a furat cineva vederea, nu culoarea, nici forma, nici lipiciul, poate… Dar ce aş putea să-ţi dau în schimb, nu am nimic frumos, ai primi cumva steluţele mele mototolite, decolorate, îngăurite cu acul de gămălie? Oare nu aveai Tu să le aduni oricum, atunci când vântul rece nu-şi va mai putea ţine strănutul?

Read Full Post »

Seara mov

Seara asta am fost la întâlnirea de Crăciun a liderilor şi voluntarilor implicaţii în lucrările de la Centru şi în taberele de vară de la Vărmaga. Îmi pare rău că nu am apucat să stau de vorbă cu toţi aşa cum aş fi vrut, şi că nu am reuşit să-i fac o introducere mai pompoasă celei care figurează în telefonul meu ca Anna Vedeta, şi că am dat trei puncte negre unei prietene bune, şi că n-am făcut mai multe poze împreună, şi că nimeni nu a observat cizmele mele mov… acum e prea târziu!

Dar sper că le-am adus un zâmbet cu programul şi premiile alese cu grijă. Mici surprize pregătite pentru participanţii la jocul ce avea să ne dezvăluie câte ceva din preferinţele şi visurile celor prezenţi, vor folosi poate într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat. Cine ştie, poate va veni un timp în care maşinile vor creşte la fel ca plantele, şi atunci cel care a primit azi jucăria se va putea şi deplasa cu ea. Poate va veni un timp în care băieţii vor purta aceleaşi eşarfe ca fetele, (mai mult…)

Read Full Post »

La insistenţele lui Natan, a trebuit să mă gândesc la un lucru pe care mi l-aş dori de Crăciun, unul din cele care se pot cumpăra. Şi pentru că încă mă mai vizitează nostalgia după îndepărtatul Yakusk, şi pentru că tot văd la alţii, m-am hotărât şi într-o zi l-am sunat pe Ian să-i spun ce vreau: o căciulă cu urechi, rusească. Am încercat ieri câteva, dar nu eram prea sigură în privinţa formei şi culorii. Azi însă am văzut una la prietena mea, şi m-am tot gândit când aş avea timp să colind oraşul pentru a găsi ceva asemănător. Mai târziu, în timp ce mă pregăteam să ies în cu copiii, îi zic lui Ian: „Ai văzut căciula ei? Aşa vreau şi eu!” Numai ce am terminat de spus, că cineva bate la uşă:  era prietena mea, cea cu căciula. Știind că îmi doresc una, s-a gândit să mi-o dăruiască mie pe a ei! Fără cuvinte! Abia aştept să o pot purta!

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: