Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2013

Nu doar Gollum

„Ţi-ai dat seama că cea mai mare parte a nefericirii din viaţa ta se datorează faptului că te asculţi pe tine în loc să vorbeşti cu tine? Ia de exemplu gândurile care îţi vin în momentul în care te trezeşti dimineaţa. Nu tu le-ai creat, dar ele îţi vorbesc, îţi readuc în minte problemele de ieri, etc. Cineva vorbeşte. Cine îţi vorbeşte? Eul tău îţi vorbeşte. Ei bine, modul în care a procedat acest om [din Psalmul 42] era următorul: în loc să-i permită sinelui său să-i vorbească, începe el să-şi vorbească: <Pentru ce te mâhneşti, suflete?>, întreabă el. Sufletul său îl deprima, îl zdrobea. Aşa că el se ridică şi spune: <Suflete, ascultă-mă o clipă, îţi voi vorbi>.” (Martyn Lloyd-Jones)

Read Full Post »

Cu Biblia în şcoală (1)

Trecuse mai puţin de un an de când îmi pierdusem tatăl. Bucuria de a fi intrat la un liceu bun a fost curând umbrită de perspectiva locuirii într-un internat în care nu cunoşteam mai pe nimeni. Nu e Aradul atât de departe, dar aveam să schimb patru trenuri în fiecare lună pentru a ajunge acolo, plecând din Anina.

Mi-am găsit cu greu un dulap mai aproape de camera cu 17 paturi în care am fost repartizată. Era din metal, aşezat pe hol, am pus pe el o etichetă şi un lacăt. La prima sedinţă cu „tovarășa” pedagog (mai mult…)

Read Full Post »

Tinereţea lui Dumnezeu

„[Copiii] spun mereu: <Mai fă o dată>; iar adultul mai face o dată, până când aproape cade lat. Căci adulţii nu sunt suficient de puternici să jubileze în monotonie. Însă poate că Dumnezeu este suficient de puternic să jubileze în monotonie. Este posibil ca Dumnezeu să-i spună în fiecare dimineaţă soarelui: <Mai fă o dată>; şi în fiecare seară să-i spună lunii: <Mai fă o dată>. Poate că nu vreo necesitate de la sine înţeleasă face toate margaretele să fie la fel; poate că Dumnezeu face fiecare margaretă în parte, însă nu se satură niciodată să le facă. Poate că El are apetitul etern al copilăriei; căci noi am păcătuit şi am îmbătrânit, dar Tatăl nostru este mai  tânăr decât noi.” (G.K. Chesterton)

Read Full Post »

Po-Veşti

„Când suntem copii foarte mici, nu avem nevoie de poveşti cu zâne: avem nevoie doar de poveşti. Viaţa simplă e suficient de interesantă. Un copil de şapte ani este emoţionat când i se spune că Tommy a deschis o uşă şi a văzut un balaur. Însă un copil de trei ani este emoţionat când i se spune că Tommy a deschis o uşă. Băieţilor le plac poveştile romaneşti; însă copiilor mici le plac poveştile realiste – pentru că ei le găsesc romaneşti… Asta dovedeşte că până şi poveştile de grădiniţă reflectă un salt aproape prenatal de interes şi uimire. Aceste poveşti spun că merele sunt aurii doar pentru a reîmprospăta momentul uitat în care am aflat că ele sunt verzi. Poveştile fac să curgă râuri de vin, doar pentru a ne face să ne amintim, pentru o clipă doar, că ele sunt râuri de apă.” (G.K. Chesterton)

Read Full Post »

Vorbire zbârcită

„Însă nu mă îngrijorează doar substanţa a ceea ce spunem (sau scriem, citim, auzim sau vedem), ci felul în care spunem. Scrierea pedantă despre strălucire, infinit sau ubicuitate blochează mintea şi sugrumă sufletul. Găsirea cuvântului potrivit, captarea imaginii perfecte deşteaptă spiritul şi lărgeşte sufletul. Mark Twain observa că diferența dintre cuvântul potrivit si cuvantul aproape potrivit este ca diferenta dintre un fulger si un licurici… Profeţilor evrei din vechime le păsa suficient de mesajul lor, încât să îl transmită frecvent într-o formă poetică. Fie ca în vremea noastră să se ridice mulţi profeţi noi, care să ne cheme la o trăire fidelă prin cuvinte vioaie, clare şi pline de imaginaţie.” (Richard Foster)

Read Full Post »

Suflet zbârcit

„Mă îngrijorează faptul că lecturile şi scrierile noastre gravitează în jurul celui mai mic numitor comun, astfel încât marile teme ale măreţiei, ale nobleţei şi ale desăvârşirii ajung să pară banale, neînsemnate şi neinspirate… Mă îngrijorează starea sufletului în mijlocul întregii supraîncărcări senzoriale ieftine din zilele noastre. Vedeţi, fără ceea ce Alfred North Whitefield numea <o deprindere a viziunii măreţiei>, sufletul ni se va zbârci şi va pierde capacitatea de a percepe frumuseţea, misterul şi trascendenţa…” (Richard Foster)

Read Full Post »

Israeliţii erau exact în locul în care Dumnezeu le-a spus să poposească, înaintea Pi-Hahirotului. Confruntaţi însă cu apropierea egiptenilor care veniseră pregătiţi de război, ei se iau de Moise: „Nu-ţi spuneam noi în Egipt: <Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie?>”(Exod 14:12).

Acum, să ne imaginăm pentru o clipă un altfel (scuzaţi, iar cuvântul ăsta!) de final: soldaţii omoară cât mai mulţi din ei, iar când simt că au obosit peste măsură îi incolonează frumos pe cei rămaşi şi-i „escortează” înapoi (mai mult…)

Read Full Post »

Pi-HaHirot

În Exod 14:2 Dumnezeu dă instrucţiuni clare poporului care tocmai se pornise din Egipt: „Spune copiilor lui Israel să se întoarcă, şi să tăbărască înaintea Pi-Hahirotului, între Migdol şi mare, faţă în faţă cu Baal-Ţefon: în dreptul locului acestuia să tăbărâţi, lângă mare.” Dumnezeu îi descoperă lui Moise şi ce se va întâmpla în continuare, cum Faraon va veni după ei cu oastea lui, dar… Pentru ce atâta bătaie de cap? Ce-o fi om vedea! / gândeau ei.

În versetul 9 ni se spune că au fost ajunşi de călăreţi „tocmai când erau tăbărâţi lângă mare lângă Pi-Hahirot, faţă în faţă cu Baal-Ţefon”. Erau deci acolo unde trebuia, iar Faraon se apropia aşa cum Dumnezeu îi avertizase. Reacţia lor? (mai mult…)

Read Full Post »

Pri(s)pă

„Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.”

(„Bunicul”, de Barbu Ştefănescu-Delavrancea)

Greşim adesea, în cuvânt sau faptă, pentru că acţionăm în pripă. Poate că dacă punem un „s”, undeva pe la mijlocul locuţiunii adverbiale, şi ne aşezăm precum bunicul din poveste, să privim grădina şi florile, vom greşi mai puţin. Sau nu?

Read Full Post »

P(r)ipă

Multe din alegerile noastre greşite, din vorbele noastre necugetate şi din reacţiile noastre nepotrivite, sunt datorate pripei. Şi graba nu are a face, de cele mai multe ori, cu vreo urgenţă. Are a face cu ne-stăpânirea, ne-înfrânarea, ne-răbdarea.

Îmi vine mereu în minte calmul cu care Gandalf stă uneori şi cugetă, neaparat aruncând rotocoale de fum prin pipa mare, aleasă pe măsura înălţimii şi importanţei lui. Lulelele (hm, cam mulţi de „le”) sunt obiecte preţuite în lumea lui Tolkien, şi bănuiesc că nu doar pentru fumul ierbii care aşa se şi numea, buruiana-pipei. Cred că obiceiul era legat de acela de a sta de vorba cu cineva, fără grabă, şi de acela de a medita, de unul singur (Bilbo stă în faţa casei fumând în dimineaţa în care Gandalf îl întâlneşte pentru prima dată).

Pipa era un antidot pentru pripă, pentru decizii fără a fi cântărite pe toate părţile, pentru discuţii făcute scurt şi la subiect, fără răgazul necesar înţelegerii celuilalt. Acum, n-o să vă recomand eu să vă apucaţi de fumat, că buruiană de-aia de-a celor de pe Pământul de Mijloc, care nu vatămă în vreun fel, nu avem. Dar poate că vom găsi o cale prin care să ne fie mai uşor a ne opri, a ne încetini mersul, a medita, a asculta pe celălalt. Căci „graba strică treaba”, nu-i aşa?

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: