Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 2 aprilie 2013

Marian

Marian e un băiat care vine regulat la întâlnirile grupului Mozaic de la Centru, format din tineri cu dizabilităţi mentale. Deşi ne-am văzut de foarte multe ori, tot îmi uită numele (şi eu chiar am unul uşor de reţinut), ieri cred că de vreo patru ori m-a întrebat: „Pe tine cum te cheamă?” Pe cei mai mulţi dintre participanţi îi ştie, pe ceilalţi urmează să-i înveţe. Şi nu se sfieşte să pună întrebări, dacă realizează că a uitat din nou numele cuiva, chiar şi în timpul lecţiei!

Cu mişcări rapide şi ample, se balansează de pe un picior pe altul aproape fără încetate, atunci când stă ridicat. La una din cântări, doar eu îi mai ţineam companie. Era una din acelea la care nu ştiu cum se pot cânta stând ţeapăn (trebuie oare să învăţ?). Preferata lui e „Dacă-aş fi arici”, prima strofă întotdeauna o reproduce fără greşeală. Refrenul îl cântă cu o bucurie ieşită din comun: „Dar sunt copil de Dumnezeu/ Şi-am să mă bucur cum sunt eu”. Depărtează mâinile cât poate şi aplaudă fericit. De fapt, asta face şi când îi vine rândul să propună un exerciţiu fizic pe care să-l repetăm cu toţii: aplaudă! Şi noi aplaudăm cu el, şi zâmbetul lui fericit se reflectă cumva pe feţele noastre, şi uităm cât de… nenorociţi ne simţim câteodată.

Întotdeauna când îl văd pe Marian îmi amintesc de peripeţiile de la Aqualand. Ieşisem la Deva cu grupul Mozaic, astă iarnă, la bazin. Şi totul a fost neaşteptat de bine, doar la sfârşit ne-am trezit că nu găsim hainele lui Marian. Le pusese într-un alt dulăpior, nimeni nu văzuse unde. Al lui era gol, îl tot închidea şi iar deschidea, de parcă aştepta ca de fiecare dată rezultatul să fie altul. Şi nu am putut găsi locul în care şi-a lăsat lucrurile, ba cu greu ne-am amintit cu ce fusese îmbrăcat. Am vrut să le luăm pe ale lui Cristi, un băiat ce mai avea un rând într-o plasă, dar acesta insista că-i aparţin. Cu ajutorul camerelor video am reuşit să elucidăm misterul hainelor dispărute, dar ne-a luat mai bine de-o oră.

Ieri la grup am cerut tuturor celor prezenţi să spună trei lucruri despre ei înşişi. E interesant de observat ce aleg oamenii să enumere într-o astfel de situaţie. Unii fac referire la relaţiile pe care le au, alţii la posesiuni, alţii la talente, alţii la titluri. Nu de mult am primit o întrebare pe facebook: „Cine sunteţi?” N-am prea ştiut ce să scriu, m-am bâlbâit. Da, se poate şi în scris. Dar am reparat: am şters literele care se repetau!

Ieri, puţini dintre noi am considerat necesar să menţionăm lucruri privitoare la relaţia cu Dumnezeu. Ne-am luat unii după alţii spunând ce sport ne place să practicăm, ce mâncare preferăm, şi alte nimicuri de felul acesta. Astea sunt lucrurile pe care Marian le-a spus despre sine, bâlbâindu-se de-adevăratelea, dar nu din cauza emoţiilor: îl iubesc pe Dumnezeu, îmi place la Centru, îmi place să mă rog!

Reclame

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: