Aveam nevoie de un serviciu, trecuseră câteva luni bune de la întoarcerea noastră în ţară. Oameni binevoitori s-au oferit să-mi dea sfaturi, sugestii, şi chiar să vorbească pentru mine cu directorul şcolii şi cu primarul micului orăşel în care locuiam pentru o vreme. Nu prea puteam să refuz ajutorul lor, mi-am propus să nu-i dezamăgesc şi să mă pregătesc pentru concursul pe care aveam să-l dau pentru ocuparea unui post în învăţământ. N-aş vrea să dau prea multe amănunte – deşi istoria e interesantă -, pentru a proteja persoanele implicate (care sunt convinse că mi-au făcut un bine dezinteresat, gratuit). Am intrat „pe pile”, şi asta nu pentru că nu aş fi fost în stare să mă pregătesc pentru o examinare adevărată (vă daţi seama de asta, nu-i aşa?).
Ceea ce a urmat a fost o perioadă destul de grea, în care a trebuit să fac mari eforturi de a învăţa din mers şi de a mă integra în sistem. Nu am câştigat mare lucru ca profesor suplinitor fără normă întreagă, şi abia aştepam să se încheie toată povestea. Asta şi pentru că o dată ajunsă acolo, aveam să întâmpin noi teste ce-mi verificau, nu convingerile (că alea mai erau încă acolo), ci conduita morală. Să scriu doar că era vorba de cei care făceau, de la distanţă, liceul, primind „a doua şansă”. M-am simţit învinsă!
Invitată la o conferinţă de femei la Sovata, am vorbit câteva minute despre timpul petrecut în Yakutsk ca misionară. Era una din acele situaţii prin care Domnul mi-a amintit de lucrurile extraordinare pe care le-a făcut în viaţa mea (da, chiar aşa: extraordinare) şi felul în care mi-a purtat de grijă. În ultima zi, înainte de plecare, am primit înapoi suma destul de mare pe care o plătisem pentru participarea la conferinţă (precum fraţii lui Iosif la plecarea din Egipt) şi pe deasupra un alt plic cu bani din ceea ce s-a strâns la o colectă menită să mai acopere din cheltuielile întâlnirii. I-am numărat de mai multe ori, nu-mi venea să cred că erau aşa de mulţi.
Primul gând a fost: de ce, Doamne? (simţeam că nu prea meritam! Hm, de parcă aş fi meritat vreodată ceva!). Al doilea: pot deci să-mi cumpăr câteva cărţi (oare pe care? Erau aşa de multe pe care le răsfoisem şi din care citisem câteva pagini în pauzele întâlnirilor)! Al treilea: am adunat banii primiţi lunar de la angajarea mea până în prezent, şi rezultatul mi-a confirmat bănuiala că primisem aceeaşi sumă în plic.
Şi am înţeles clar ceea ce Domnul voia să-mi spună prin asta: El îmi putea purta de grijă, nu era „nevoie” de nici un compromis din partea mea! Era nevoie să mă ţin de promisiunea ce am făcut-o atunci şi El a auzit: să arăt compatrioţilor mei că se poate trăi ALTFEl chiar şi în România. El doar mi-a promis că se va îngriji de mine, de „toate aceste lucruri” care vor fi date sau turnate cumva pe deasupra! (mai urmează)
astept cu nerabdare!
[…] (drezina) 84. Străinul (vpopovici) 96. Păstrează-mi anii, te rog… (deliafilip) 98. (Com)Promis (compromisul meu, promisiunea Lui) […]
Dumnezeu este cu-adevărat minunat! 🙂
Foarte foarte interesant articolul, sa stii ca echipei de la http://www.fancumparaturi.ro/ i-a placut articolul tau si iti va sustine blog-ul intotdeauna, iti multumim !
Multumesc si eu! 🙂