Mi-am comandat, cu ceva timp în urmă, „Iarnă rusească: o antologie de povestiri din clasici ai literaturii ruse”, apărută anul trecut la Editura Ratio et Revelatio din Oradea. Doar după ce am luat-o în mână m-am gândit dacă nu ar fi fost mai bine să fi căutat textele în limba rusă, oare de ce oi fi cumpărat o traducere dintr-o limbă pe care o cunosc? Cu siguranţă mă voi întreba, la fiecare frază, cum sună exprimarea în original, deşi limba în care au fost scrise – la sfârşit de secol 19 şi începutul secolului 20 – e totuşi diferită de cea în care obişnuiam să vorbesc eu… Ei, încă vorbesc, şi încă mi se mai întâmplă să-mi scape expresii în rusă, mai ales… Nu, nu înjur, e vorba de acele cuvinte ce-ţi vin în minte când eşti nervos… Nu, nu mă enervez, doar alţii mă enervează din când în când! Of, nu contează!
Selecţia celor 11 schiţe şi povestiri din Vsevolod Garşin, Anton Cehov, Leonid Andreev, Vladimir Korolenko şi Alexandr Kuprin a fost făcută de Diana Iepure (ca o paranteză: numele, alături de desenul de pe copertă, te face să tot cauţi printre copaci micuţul pufos cu coadă scurtă, oare şi vouă vi s-a întâmplat?) a cărei traducere m-a făcut să uit cu totul de original. Lectura a fost ca mersul pe schi, pe o pantă abruptă: alunecam pe deasupra cuvintelor, neavând timp să mai privesc în lături. În timp ce îmi verificam iar şi iar nasul (aşa cum făceam în Siberia, din teama de a nu mă trezi cu el îngheţat, oare cât mă va mai ţine obsesia asta?), cu cana de ceai fierbinte în mână, mă trăgeam tot mai lângă calorifer. Cred că atât lectura scrierilor cât şi nota asupra ediţiei mi-au făcut pregătirea necesară şi obligatorie pentru textul în original. Până una-alta, tot reiau fragmente din carte. Poate pentru că mi-e dor de iarna rusească, poate!
Cartea e despre oameni nenorociţi, licărirea şi stingerea speranţei din ochii lor, despre gerul năprasnic şi jarul din soba fierbinte, despre nebunia beţiei şi împăcarea (cu soarta, cu oamenii, cu sine), asprime şi dorinţa nemărturisită de a o lua de la capăt, singurătate şi aşteptarea unei minuni care întârzie pe drum. Povestea îngeraşului de ceară ce, adus în casă, atinge pe tată şi fiu într-un mod atât de miraculos, are o frumuseţe aparte şi un sfârsit trist, amintind de fragilitatea şi caracterul trecător al momentelor frumoase de care ne agăţăm, care ne luminează faţa, care ne încălzesc înainte de a ne pierde iar în imensitatea zăpezilor rătăcind mânaţi de viscolul nemilos:
„Tihna blajină şi liniştea sufletească se lăsară pe faţa unui om sleit de puteri, care îşi trăise traiul, şi peste feţişoara curajoasă a unui om care abia începea să trăiască.
Îngeraşul, agăţat lângă soba fierbinte începu să se topească. Lampa, care fusese pusă să ardă la insistenţele lui Saşka, umplea camera cu miros de gaz şi prin sticla afumată arunca o lumină tristă peste tabloul acestei lente distrugeri. (…) Iată că îgeraşul zvâcni de parcă se pregăti de zbor şi căzu cu zgomot abia auzit pe lespezile fierbinţi.”
Povestea lui V. Korolenko intitulată scurt: „Gerul”, nu putea fi plasată decât pe malul Lenei, în zona oraşului Yakutsk. „Brrrrr… spuse el. Ger, fraţilor…” – mereu îmi răsunau în minte, pe parcursul lecturii, cuvintele acestea puse în gura unuia din personaje. Ei, pe astea trebuia să mi le traduc în rusă, le-am auzit de atâtea ori în cei 10 ani! Am să vă copiez un fragment ce schiţează un peisaj uşor de imaginat pentru mine:
„Am început şi noi să îngheţăm. Dumneavoastră nu ştiţi ce înseamnă asta: începe să nu-ţi mai ajungă aer, clipeşti şi, printre sprâncene, se formează firicele subţiri de gheaţă, frigul se strecoară pe sub haine, după care se strecoară în muşchi, în oase, în măduva oaselor, cum se spune, şi nu se spune în zadar… Te cuprinde un tremur, un tremur interior, pătrunzător, neplăcut şi, la drept vorbind, cumva chiar înjositor…”
Dumneavoastră nu ştiţi, poate, eu ştiu câte ceva: cum te chinui să tragi aer în piept până simţi că oboseşti, cum te strădui să clipeşti tot mai des şi ţi se lipesc genele albite de promoroacă, frustrarea pe care o simţi când mâinile ţi-s umflate şi nu le poţi mişca şi parcă mii de ace ţi-au fost înfipte… Ei, iară sunt cu mâna la nas, dar nici măcar nu e rece!
Mai răsfoiesc puţin cartea, înainte de a o da fiicei mele. Apoi mă întorc la Makine. Tot despre iarna rusească, tot cu ger siberian, tot tristeţi şi clipe frumoase ce se se risipesc precum baloanele de săpun. Şi dacă te gândeşti: a mai trecut un an în care nu am avut iarnă, iarnă adevărată, a trecut…
Cateodata poti alege intre un nasuc mai mare sau mai mic si o iarna diferita de cele romanesti, cu care, asa cum scrii si tu, oamenii din jurul meu sunt „impacati” 🙂 Fara gluma, vreau sa stii ca ma indigna ceea ce scrie doamna aceasta, chiar daca n-am citit cartea, si abia acum am vazut ce scrie pe verso, asociatiile ei, pentru oamenii „chinuiti” cu animalele… Rusia dintotdeauna a avut o cultura excelenta, clase sociale, nobili, artisti, scriitori, poeti, conducatori si performante care ar trebui sa provoace sine un pic mai mult respect. Eu am vazut Siberia de Nord si Siberia centrala, am zburat cu elicopterul la poapoarele bastinase indepartate, acum locuim in Rusia Centrala, sotul meu e rus si familia, cunoscutii, bisericile vizitate, oamenii „necredinciosi (fara o nadejde vie in Dumnezeu) nu mi-au transmis niciodata un suflu jalnic si neputincios, nici de speriat. Dumnezeu mi-a implantat in inima dragostea pt ei, asa neintelesi, cum se vad din afara, in ochii mei raman ca niste „mici eroi” pentru care Dumnezeu are un plan.
Adaug cateva ganduri limpezi la cele de azi-noapte. „La rusi” iarna este intr-adevar prezenta ca o doamna influenta si pretentioasa, iar oamenii sunt pregatiti sa o primeasca si sa o petreaca. Ea poate deveni apasatoare doar in locuri izolate, prin sate indepartate, in saracie, nu in orase, nu pentru bastinasi. Unii oameni aleg de buna voie sa se indrepte intr-acolo, in armonie cu ei insisi, faurindu-si in singuratate traiul, ascultand vantul, mangaind copacii, rasfirand zapada. Noi am intalnit astfel de oameni. Am intalnit la Nord si misionari, rusi, canadieni, care de dragul popoarelor indepartate ( crescatori de reni, vanatori, pescari) mergeau zile la rand, ore in sir pe sanii cu motor, in pampersuri, locuiau o luna-doua sau mai mult in conditiile acelea aspre si impartaseau micutelor clanuri, invatate sa se inchine soarelui, Evaghelia Dumnezeului nostru voi. O sa pastrez in suflet mereu zambetul larg al multora dintre rusi, siberieni, care m-au intampinat ” in blanuri”, curajosi, pe mine o ramanca tanara, care nici macar nu vorbea pe atunci in limba lor… Ei mi-au aratat frumusetea Nordului, a Rusiei cu care se mandresc si acum.
Având în vedere indignarea ta la rândurile de pe coperta cărţii, nu cred ca am să reuşesc a scrie un răspuns care să te mulţumească. Nu ştiu dacă ai observat că acel „ca un animal, că e în izbă, aproape de foc” e scris cu italice, fiind luat chiar din textul clasicilor ruşi. Gândul prim şi singurul pe care vreau să-l notez aici: unde dai, şi unde crapă! Frumos ce ai scris, dar cred că nu ai înţeles bine cele notate pe copertă şi de aceea răspunsul-indignare e total nepotrivit. Sau n-oi fi înţeles eu ceva, se poate! 🙂
Da, stiu, cand ti-ai oprit atentia la aceste cuvinte, tu, cei care au selectat textul pe coperta, cred ca a fost itentionat, e o alegere de text, de genul, Bacovia sau… 🙂 eu il aleg pe „sau” 🙂 adica ii aleg pe ceilalti, aleg o perspectiva mai larga, asupra iernii rusesti, poate mai frumoasa, mai respectabila pentru ei, poate mai generala, formata de-a lugul mai multor timpuri. Iura recita uneori pe deasupra versuri foarte frumoase despre iarna ruseasca… Cred ca sunt multi scriitori rusi, care au vazut in anotimpurile si in tara lor momente magice, pline de stralucire si bucurie, dar, despre toate acestea cine vrea sa stie, stie, si intelege, mai ales cei de aici, rudele noastre din Siberia de Nord, care sunt inca acolo, si multi alti oameni la care nu le este neplacut sa se numeasca „rusi”.
oameni la care = oameni carora, scuze de greseala, greseli…