Oradea – Auschwitz pe biciclete, pelerinaj în memoria Annei Frank (2)

sursa: Marius Cruceru

Scriam ieri că am intrat pe teritoriul lagărului cu pregătirea psihică făcută. Am refuzat să mă identific cu oamenii în haine vărgate şi murdare ce parcă încă umblau, răniţi şi uşor gârboviţi, cu mişcări lente şi privirea pierdută, dintr-un loc în altul. Obosiţi şi oarecum plictisiţi, se opreau din când în când în perimetrul unei rame, sau se cocoţau pe un panou cu fundal negru pentru a se lăsa priviţi de vizitatori. Eu eram acolo să-i observ, venită parcă dintr-o altă lume.

Asta până când m-am zărit într-o poză mare pe peretele uneia din clădiri. Sigur, e vorba de o altă femeie, una care îmi seamănă mai mult sau mai puţin. Dar din acel moment oamenii ce treceau pe lângă mine (sau eu pe lângă ei) nu-mi mai erau străini. Copiii din imagini semănau toţi cu fiul meu, îmi venea să-i iau de mână şi să-i scot de acolo!

În clădirea unde cei selectaţi pentru muncă erau dezinfectaţi, tunşi, dezbrăcaţi şi înregistraţi cu un număr, m-am văzut mereu alături de fiica mea. Cu faţa când cuprinsă de disperare, când puternică şi protectoare în relaţia cu mine. Da, fiică-mea ascunde, sub o aparenţă de fragilitate, o tărie ce iese la iveală negreşit în situaţii limită. Dar Dora nu a fost atunci cu mine, şi nici eu nu am intrat în înspăimântătoarea clădire ca deţinut. Multe, multe mame, însă, au trecut pe acolo, privindu-şi fiicele în ochi!

Şi cred că privirea multora s-a cocoşat într-un ameninţător semn de întrebare, la sfârşitul unei propoziţii ce nu mai merita rostită: Unde este Dumnezeu? Răspunsul, nu ştiu de ce, îmi pare foarte clar acum: El era acolo, printre ei! Parcă şi pe Cristos Îl vedeam umblând printre bărăci. Tot în haine vărgate, tot gârbovit. Cine L-a văzut, şi-a împărţit pâinea cu El. Cine L-a văzut, a înţeles că nu e singur, că are un nume (nu număr)…

Ştiu, ştiu, uşor de zis, uşor de scris! Dar tocmai de asta le judec acum: poate va veni o vreme în care întunericul îmi va ascunde adevărurile pe care va trebui să continui a construi! Nu ştiu cât aş fi rezistat eu într-un astfel de loc. N-am cum să ştiu, dar Dumnezeu vede precis ce e în inima fiecăruia şi-i e clar de câtă tărie, curaj sau laşitate aş fi dat dovadă!

Am găsit zilele astea un pasaj frumos în cartea lui Corrie ten Boom (creştină de naţionalitate olandeză, ce a ascuns evrei în casa ei în timpul ocupaţiei Germaniei Naziste, act de curaj pentru care a plătit cu ani grei în lagărul de concentrare din Ravensbruck), „The Hiding Place”:

„Betsie, how can we live in such a place!”

„Show us. Show us how.” It was said so matter of factly it took me a second to realize she was praying. More and more the distinction between prayer and the rest of life seemed to be vanishing for Betsie.

„Corrie!”, she said excitedly. „He’s given us the answer! Before we asked, as He always does! In the Bible this morning. Where was it? Read that part again!”

I glanced down the long dim aisle to make sure no guard was in sight, then drew the Bible from its pouch. „It was in First Thessalonians,” I said… „Here it is: <Confort the frightened, help the weak, be patient with everyone. See that none of you repays evil for evil, but always seek to do good to one another and to all…>” It seemed written expressly to Ravensbruck.

Oare nu din dragoste pentru deţinuţi şi-a trimis Dumnezeu copiii acolo, în cuptor? Şi oare nu era El Însuşi cu ei?

M-am cutremurat în faţa grozăviilor şi cruzimii umane, dar nu am fost surprinsă. Crima te-mbată, şi forţele celui rău pot lua în stăpânire minţile omului. M-am întrebat, însă, mereu: oare unde au fost creştinii, majoritatea lor? Oare nu se simt vinovaţi toţi cei care s-au ascuns în spatele lui „Nu e treaba noastră”? Sau „Nu putem face nimic”? Sau „Trebuie să ne gândim la copiii noştri”? Ce s-ar fi cerut de la un creştin? Răspunsul îmi pare important! Şi poate că are a face, – cine ştie? – cu emigranţii sirieni, sau pur şi simplu cu vremurile viitoare! (va urma)

sursa: Marius Cruceru