Oradea – Auschwitz pe biciclete, echipa (continuare)

sursa: Paul Sticea

Notam, în ultima postare, câteva cuvinte despre oamenii deosebiţi care au format echipa cu care am mers la Auschwitz. Îl includ în lista celor speciali, de data asta, şi pe Relu Monali, deja am primit pozele de la el şi nu mai sunt supărată! Cât despre filmul cu şi despre noi, la care cică lucrează, spune că va apare pe micile ecrane în preajma Crăciunului. Vedeţi cum faceţi cei care aveţi monitor cu diagonală mare, se pare că e nevoie de ecrane mici! Până la iarnă, în orice caz, poate reuşesc şi eu să scriu câte ceva despre fiecare zi a călătoriei (şi cea de odihnă!), îmi pare rău că nu am putut să postez chiar în timpul… nu pedalatului (că nu ştiu de-astea), ci pelerinajului.

sursa: Aurelian Petruţ Ţion

De ieri până azi mi-am adunat mai mult curaj, aşa că am să vă scriu, după cum poate vă aşteptaţi, despre Şefu’! Nu i-am găsit un alt nume! Ne-a făcut atâtea daruri (şi ne-a oferit atâtea dulciuri!!!) că am ajuns să-l asociem cu Moş Crăciun (nu râde, Rebeca!). Dar nu-i puteam spune aşa, că sărbătoarea nu se prea potriveşte cu vara şi casca nu arată ca o căciuliţă de-aia cu ciucure, şi nici nu avea haine roşii. Ba, dacă mă gândesc bine, nu-l prea simpatizează pe domnul cu barbă albă, am citit eu undeva pe blogul lui!

Să-i spunem Moş Nicolae iar nu mergea, că darurile ni le punea nu în ciorăpei, ci în pungi albastre, şi apoi îl cheamă Marius. Dar Moş Marius nu sună nicicum, şi pentru că are doar cu câţiva ani mai mult decât mine, mi-aş fi amintit de firele mele albe…

sursa: Aurelian Petruţ Ţion

În fine, e Şefu’! Să vă spun ce a însemnat şefia asta! Ca iniţiator şi organizator al pelerinajului, a considerat că e de datoria lui să ia în calcul toate detaliile şi să facă toate pregătirile necesare. Nu doar că ne-a scris romane despre lucrurile negociabile şi ne-negociabile pe care trebuia să le avem cu noi, dar a şi împrumutat sau oferit obiectele necesare tuturor celor care nu au reuşit să şi le procure. Când făceam o remarcă despre vreun lucru pe care îl vedeam la colegii mei, mi se răspundea: „E de la Marius Cruceru!” Până şi bicicleta, şi tricoul, şi bidonul, şi suportul, şi coburile…

sursa: Aurelian Petruţ Ţion 

Apoi, înainte de a pleca spre noi cred că a jefuit vreo farmacie, că avea de toate în maşină. Cât despre camere de bicicletă, a adus mai bine de douăzeci. Dacă mi-am pierdut ochelarii, mi-a adus unii exact la fel. Dacă am vrut să gust cafea verde (doar verde e culoarea mea preferată!), am fost întâmpinată dimineaţa cu o cană fierbinte. Nu ştiu cum reuşea să vină în întâmpinarea nevoilor şi chiar dorinţelor tuturor!

Unul din lucrurile pe care le-a reuşit foarte bine a fost să ne motiveze în a-i urma sfaturile. Anticiparea tuturor scenariilor posibile într-o astfel de călătorie şi zugrăvirea lor în imagini vii, pe care să nu le poţi elimina din memorie şi care să te urmărească la fiecare pedalare, nu e la îndemâna oricui. De exemplu, imaginea aia în care colegii stau adunaţi pe marginea şoselei şi fac puzzle din bucăţi de craniu împrăştiate pe asfalt îmi apare în faţa ochilor de fiecare dată când pedalez cu cineva, şi n-aş îndrăzni să plec fără cască la drum! Are un sac de poveşti şi întâmplări tragice şi înspăimântătoare. Poveşti  adevărate, zice el, dar eu am o bănuială că în tinereţe îi plăcea să se uite la filme de groază (sau îl simpatizează în secret pe Tarantino)!

sursa: Marius Cruceru

Punctul lui forte însă e pregătirea psihică. O pantă poate fi „un calvar” (şi ţi-o spune de mai multe ori, s-o ştii dinainte şi să nu uiţi) şi „distrugătoare psihic”, calificativul acesta din urmă fiind mai potrivit pentru felul în care încerca să ne pregătească pentru un drum greu. Dar sperietura a ţinut: am consumat atâtea calorii la micul dejun, prânz, cină, şi fiecare oprire, cât nu reuşesc să adun într-o lună!

Aveam o bănuială chiar din prima zi, şi ne-a fost confirmată abia miercuri seara: Şeful ne putea urmări în timp real înaintarea, chiar putea vedea cine o ia în faţă şi cine rămâne în urmă. Că asta era un lucru bun ne-am convins tot în ziua a treia, când ne-am rătăcit. Cert este că în cele ce-au urmat faptul acesta ne-a dat un plus de siguranţă!

sursa: Aurelian Petruţ Ţion

Vineri a pedalat cu noi, şi vineri a fost o zi grea. Am avut un început mai prost, şi ceva probleme la bicicletă. Dar Şeful a pedalat când în faţa mea, ca să-mi uşureze înaintarea, când în spatele meu, ca să nu rămân în urmă şi să bareze un eventual impact cu vreo maşină pentru care nu aş fi fost destul de vizibilă. Cu vesta fluturându-i în bătaia vântului, părea un înger păzitor cu aripi reflectorizante!

sursa: Paul Sticea

Adunându-le pe toate, pot spune că nu aş fi plecat niciodată într-o astfel de călătorie dacă nu aş fi beneficiat la timp de încurajarea lui Marius Cruceru (nu ştiu cum stă treaba cu darul descurajării, dar asta cred că e altă poveste). Şi că pelerinajul a fost o plăcere, şi că tot drumul nu m-a durut nimic (nici n-am avut nevoie de farmacie, dar am luat la greu vitamine), nici măcar febră musculară nu am făcut (mi-am simţit puţin o anumită categorie de muşchi, dar nimic serios). Şi că toţi ne-am simţit răsfăţaţi şi… slujiţi! Şeful a fost slujitorul tuturor, fie că a fost vorba să ne taie salamul la masă, să ne pregătească bagajul, sau să ne păzească bicicletele! Cred că nu mai e nevoie de o altă încheiere!

sursa: Aurelian Petruţ Ţion