Oradea – Auschwitz pe biciclete (despre motivaţie şi lecţiile locului)

(materialul l-am scris pentru o revistă, la cererea unei prietene)

Au trecut deja câteva săptămâni de la întoarcerea mea din vizita făcută la Auschwitz. Cele cinci-şase ore petrecute pe teritoriul fostului lagăr de concentrare au fost mai greu de suportat decât cele cinci zile de pedalat, cu aproape 100 de km pe zi. Nopţi la rând m-am visat plimbându-mă printre oameni înfometaţi, chinuiţi, cu teama morţii întipărită pe feţele palide şi fără viaţă. Orice pregătire psihică pentru ce aveam să întâlnesc acolo s-ar fi dovedit, cred, zadarnică.

Mi-am amintit, în Polonia fiind, de un fragment din cartea lui Evgheni Vodolazkin, „Laur”: „Ieşind din Cracovia, caravana o luă de-a lungul Vistulei. Fluviul nu era încă lat aici. Şerpuind împreună cu el, ajunseră la târguşorul Oswiecim. Ambrogio spune: <Crede-mă, Arseni, peste veacuri locul acesta va trezi groază. Povara lui se simte de-acum.>” Povara locului se simte încă, după 70 de ani de la evenimente. Una e să priveşti o reconstituire filmată a ceea ce s-a întâmplat acolo, sau să asculţi mărturii ale celor ce au trecut prin experienţele traumatice ale celui de-al doilea război, şi alta e să păşeşti pe acest pământ plouat cândva cu cenuşă umană.

Dar să încep cu… începutul! Călătoria din vara aceasta a fost a doua de acest fel: pentru prima dată anul trecut un grup de biciclişti a pornit spre Polonia, la iniţiativa profesorului universitar dr. Marius Cruceru. Traseul a fost planificat ca un omagiu adus Evei Heyman, o fată de 14 ani ce a parcurs cândva acelaşi drum, Oradea-Auschwitz, pentru ea unul fără întoarcere. S-a lecturat, pe parcursul zilelor de pelerinaj, jurnalul fetei, cu un titlu aşa de trist: „Am trăit atât de puţin”. În ceea ce a fost numit „Cartea numelor”, de fapt file imense care, prinse laolaltă, formează un şir lung, ce ocupă una din sălile mari ale expoziţiei, cu scris mărunt, între cele patru milioane de evrei ucişi, apare şi numele Evei Heyman.

Călătoria de anul acesta a fost hotărâtă pe 27 ianuarie, Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. S-a ales un alt jurnal, tot al unei adolescente, carte tipărită de curând la Humanitas: „Jurnalul Annei Frank”. La numai 13 ani tânăra începe să scrie, cu puţin timp înainte de a se muta, împreună cu familia, în locul de ascunzătoare ce avea să le împiedice deportare. Doar pentru o vreme, din păcate! Pleacă spre locul de groază cu ultimul transport, şi nu se va mai întoarce niciodată.

Peste câteva zile fiica mea, Dora, împlineşte 13 ani, şi ea scrie un jurnal. Şi parcă şi seamănă cu Anna Frank. Poate că şi din cauza asta mi-e greu să mă gândesc la această copilă, al cărei nume, de asemenea, apare în cartea prea mare cu scris mărunt. Statisticile spun că au fost 232 000 de copii deportaţi de către nazişti, majoritatea evrei, dar nu numai. Şi când armata roşie a eliberat lagărul de la Auschwitz au fost găsiţi 650 de copii şi tineri, 450 având sub 15 ani. Oare a fost printre ei vreun băieţel cu numele Natan, ca fiul meu de 10 ani? Dar vreo fată Dora? Oare câţi dintre ei au scris jurnale ce nu au mai fost găsite? Oare… Mi-a fost greu să mă uit la hăinuţele copiilor ce fuseseră dezbrăcaţi înainte de a fi împinşi spre camera de gazare. Toţi prunci din pozele mari, atârnate pe pereţi sau panouri, mă priveau, şi în orice imagine parcă îmi regăseam fiul.

Revenind la călătorie: săptămâna de pedalat trebuia să ne pregătească pentru ce aveam să vedem. Îmi închipuiam că drumul îmi va oferi nu doar ore bune de meditaţie (pe care altfel nu le-aş fi rupt din programul zilnic) şi discuţii pe tema Holocaustului (cu un grup de opt prieteni în căutarea unor lecţii de viaţă), ci voi ajunge să experimentez măcar o picătură din ce au simţit aceia care au luat drumul Auschwitzului atunci demult: epuizare, disperare, lupta cu somnul, cu gândul renunţării (ei la viaţă, eu la ţinta aleasă), cu imposibilitatea de a controla unele lucruri (poate pedalat în vreme de ploaie, poate diferite reacţii ale organismului pe vreme de arşiţă). M-am gândit că mă voi frânge sub sarcina prea mare de a termina cursa pe bicicletă, că voi plânge ca un învins, că mă voi ruşina de neputinţa mea… Mi-am luat cu mine permisul de condus – şi obsesiv tot verificam dacă nu l-am pierdut -, eram sigură că, la un moment dat, voi ajunge să-mi întâmpin colegii cu apă şi cele necesare pe traseu, preluând rolul celui care ne asista pe drum.

Am descoperit, însă, că pot mai mult decât aş fi crezut. Şi poate că acelaşi lucru l-au simţit, la un moment dat, şi cei închişi dincolo de sârma ghimpată: că dispun de mult mai multe resurse decât ar fi gândit vreodată. Şi fizice, şi sufleteşti. Sunt sigură că unii s-au surprins pe ei înşişi de cât sunt în stare să îndure. Sutele de poze atârnate pe holul uneia din barăcile din cărămidă – ce ne dădeau prilejul a calcula timpul scurt petrecut de fiecare din întemniţaţi acolo -, mărturiseau, nu despre slăbiciunea oamenilor (numărul mic de sinucideri şi pozele de coşmar cu persoanele pedepsite prin înfometare sunt mărturie a tăriei şi rezistenţei incredibile), ci despre condiţiile inumane şi diabolice în care au fost ţinuţi şi trataţi acolo.

Drumul l-am parcurs pe bicicletă, şi a fost ceva de vis, ceva ce aş repeta oricând, deşi pe alocuri a fost greu (într-o seară am plâns aşa, puţin, în baie). Până la urmă, frumuseţea peisajului, plimbările de seară, satisfacţia de a încheia cu o reuşită fiecare zi: m-au pregătit cum nu se putea mai bine pentru vizita planificată. Intrasem pe porţile lagărului liniştită, oarecum mulţumită, şi cred că de aceea mai pregătită pentru lumea ce avea să mă răscolească şi căreia încă simt că îi sunt prizonieră.

Aş fi preferat să facem şi drumul de întoarcere pe biciclete. Cred că aş fi avut nevoie să mă descarc pedalând nebuneşte. În una din clădiri am simţit că mi se face rău, că sunt pe punctul de a izbucni în plâns: era cea cu hăinuţele de copii, bebeluşi smulşi din braţele neputincioase ale unor mame. M-am abţinut atunci, mi-am întors privirea şi am căutat calea de ieşire. Cred că asta m-a blocat, oarecum, înăuntru. Şi simt că încă trebuie să mai umblu printre morţii ce coboară în fiecare seară din tablouri, pentru a se plimba printre clădirile ruşinate parcă de cele petrecute cândva acolo. Poate că şi eu mai am de învăţat câteva lecţii înainte de plecare, precum cei patru copii din Narnia lui C.S. Lewis, care rămân pe tărâmul celeilalte lumi atât cât e nevoie pentru schimbarea lor.

Şi lecţiile învăţate nu sunt doar despre antisemitism, rasism, discriminare, sau totalitarism. Nu e vorba doar despre a fi mulţumitori pentru că trăim în alte vremuri şi în alte condiţii. Sunt lecţii ce îmi dărâmă orice scuze pentru neimplicarea mea în lupta împotriva răului, potrivit chemării şi darului primit. Vă amintiţi de formularea asta a lui Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”, nu-i aşa? Există o vreme pentru orice lucru, iar tăcerea (în vorbă şi în faptă) poate fi vinovată. Oare ce vreme trăiesc eu acum?

Apoi, lecţii despre iubirea aproapelui. Ca locuitor al Europei şi creştin, cum ar fi trebuit să mă port în asemenea situaţii? Era de datoria mea să protejez, cu preţul vieţii, pe cei fără apărare? Aş fi ascuns, cu riscurile pe care le presupunea un asemenea gest, un evreu la mine în casă? Sau un copil cu dezabilități, vânat de oameni îmbătaţi de crimă şi dezumanizaţi de un demon ce a pus stăpânire pe mintea şi inima lor?

Şi poate că cea mai importantă: lecţia despre sacralitatea vieţii. Nu există nici un criteriu pe baza căruia cineva ar putea selecta pe cei care nu au dreptul la viaţă. Şi dacă vi se par oribile faptele  petrecute la Auschwitz, vă rog să nu închideţi ochii la faptele ce se petrec în jurul nostru: copii ne-născuţi sau nou-născuţi ucişi (ca să nu mai căutăm eufemisme sau pur şi simplu sinonime ce maschează urâţenia faptelor). În tabăra din vara asta, unde m-am implicat ca voluntar în organizarea şi conducerea unui program pentru copiii cu Sindrom Down şi părinţii acestora, am auzit atâtea istorii despre dispreţul acordat unei persoane cu dizabilităţi, din partea celor care ar fi trebuit să-i ajute. Despre sugestii, venite din partea personalului medical, de a lăsa copilul să moară, despre refuzuri de a face o operaţie sau a aplica un tratament scump. N-am să mai scriu despre copiii avortaţi, dar oare are cineva dreptul să-i ucidă numai pentru că nu au ajuns la anumite dimensiuni?

M-am alăturat grupului de biciclişti în acest la 41-lea an al vieţii mele. Tatăl meu se oprise din numărătoare la vârsta asta. O inimă bolnavă, despre care nu ştia, şi hărţuirea (şi poate „ajutorul”) securităţii, de care nu se putea feri – au fost de ajuns pentru a doborî un om puternic şi plin de curaj. Într-o vreme în care mărturisind credinţa în Dumnezeu erai privit ca duşman şi neoficial erai pus pe lista elementelor ce trebuiau eliminate – era nevoie de multă îndrăzneală să te dedici predicării şi slujirii într-o biserică.

Am ales să pedalez şi ca omagiu adus tatălui meu, discriminat ca pastor baptist şi luptător pentru Adevăr într-un regim comunist dictatorial. Şi ca protest pentru orice formă de totalitarism (să nu uităm că numărul victimelor comunismului îl depăşeşte pe cel al nazismului, dacă e să ne referim la statistici). Am pedalat pentru că aveam nevoie de o experienţă transformatoare şi am suferit când mi-am văzut, în oglinda lagărului, comoditatea şi indiferenţa. Am ales să pedalez pentru a depăşi un handicap mai mult imaginar: moştenirea unei inimi bolnave. Aveam nevoie să mă conving că pot merge mai departe şi… iată: curând voi împlini 42 de ani, mie Dumnezeu mi-a dat deja mai mulţi decât tatălui meu! Oare pentru ce anume? Rămâne încă să descopăr la modul concret, şi am sentimentul că tot pe cărările dintre bărăci!