Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 Iulie 2017

pirinei

Eram la 2800m altitudine, în Pirinei, înaintând pe creasta ce leagă vârfurile Puigmal (2913) şi Pic del Segre (2810) de Pic de Finestrelles (2827). După o odihnă scurtă pe versantul de vest, pentru a ne feri de vântul năprasnic care ne întâmpinase duşmănos aproape de cucerirea primului vârf şi ne urmărise peste tot cu aceeaşi înverşunare, am pornit din nou. Uzi de ploaia şi grindina ce ne lovise cu furie, nu ne puteam opri din tremurat decât prin efortul de ne continua drumul.

pirinei1

La 2913m, pe vârf!

Când am ieşit din adăpostul oferit de stânci, vântul a început iarăşi să urle înnebunit la noi, făcându-ne imposibilă comunicarea. Ne-am prins de pietre şi, pentru o vreme, am stat aşa, respirând adânc. Trebuia mereu să ne întoarcem capul în direcţia potrivită pentru a putea trage aer în piept, neputinţa de a inhala era ceva ce nu am mai experimentat niciodată în călătoriile pe munţi (puteţi înţelege despre ce e vorba dacă scoateţi capul pe geamul maşinii,  în timpul mersului). Abia puteam zări ce ne aşteaptă dar cercetam, atât cât reuşeam, cărarea spre vârful după care băieţii care au luat-o înainte nu se mai zăreau. Trebuia s-o străbatem ţinându-ne strâns cu mâinile de stânci, pentru a nu fi aruncaţi înapoi şi departe în hăul spre care nu apucasem să privim, dar a cărui imagine ne fusese cumva compusă din povestiri sumbre şi strecurată acum printre gândurile tulburi ce se agitau şi ele neliniştite în mintea noastră. Degetele roşii şi umflate abia le mai simţeam, nasul curgea într-una şi hainele ude fluturau în vânt (precum cravatele de pionieri din vremurile „de aur”) prevestind parcă răul ce ne aştepta pe drum.

pirineiadapost

Nu arătăm chiar rău!

Unii au luat drumul pe cărarea ce părea a ocoli vârful pe versantul de vest, hotărâţi a coborî spre locul în care am campat, Vall de Nuria. La câţiva metri în urmă mea, Delia încerca să-mi comunice ceva. Am desluşit greu: „E prea periculos!” Nu puteam să nu-i dau dreptate, dar nici nu aş fi putut renunţa la urcuş. Încerc să-i spun eu multe, să-i dau soluţii, să-i explic faptul că trebuie să îl ajung din urmă pe Natan, dar vântul îmi fură vorbele, le spulberă şi duce fărâme din ele undeva departe. Nu reuşeşte să înţeleagă nimic, iar eu o las în urmă şi îmbrăţişez pietrele, după ce mă asigur că nu s-ar putea desprinde din stânca ce stă dreaptă şi neclintită, precum un credincios ce se agaţă de Dumnezeu. Când ajung sus încep să alerg, cam în zig-zag şi clătinat, dar mă bucur de senzaţia de libertate pe care mi-o oferită mica mea reuşită. Fac semne cu mâinile pentru a cere ajutor, dar nimeni nu mă poate zări, deşi nu sunt departe. Ajung la Simon şi-i spun abia respirând: „Delia nu a putut urca!”

pirinei7

Natan urcând pe drumul spre Vall de Nuria, vineri seara

***

E doar un episod, şi cred că ştiţi deja că are un final fericit. Aventura noastră prin Pirinei a fost asemenea jocului „Simon spune”, din două motive: pentru că Simon era liderul de grup care a organizat totul şi pe care l-am urmat încrezători, fără a pune prea multe întrebări; şi pentru că înaintea oricărui verb care desemna o intervenţie pe care noi nu o puteam face, puneam substantivul propriu „Simon” (Simon rezolvă, Simon ajută, Simon află…).

pirinei10

Dimineaţă, dimineaţă…

Nu cred că vă încântă ideea de a porni la ora 8 seara pe un drum de 3 ore jumătate, cu 800m diferenţă de nivel – ducând în spate cort, sac de dormit, mâncare pentru aproape două zile şi alte cele trebuincioase – dar nu vă pot scrie cât de frumos a fost să privesc valea în lumina galben-portocalie a lunii, să-i ghicesc relieful după bolborositul agitat al apei şi foşnetul neliniştit al frunzelor, să zăresc luminile staţiunii situate la 2000m altitudine cum se oglindesc în oglinda lacului, să fac cortul în bătaia lanternei şi apoi să mă opresc din tremurat încălzind locul în sacul de dormit, să-mi tragi gluga peste părul ud… of, iar am început cu cele rele!

pirinei9

Şi mereu surprize: în timpul nopţii reci bidonul cu apă, pe care nu l-am închis bine, s-a vărsat şi a udat sacii noştri de dormit; dimineaţa Darius – care a ajuns abia la 2 noaptea la locul de campare, venind cu tura a doua – ne-a întâmpinat, tocmai acolo, cu un tort mare (şi promitea a ne oferi o cafea caldă, făcută pe o butelie mică spre care priveam ca spre un obiect magic; că vântul nu ne-a lăsat să aprindem focul şi am băut în schimb apă rece nu anulează frumuseţea gestului de a-i bucura pe alţii, nu-i aşa?; La mulţi ani încă o dată, Darius!); peisajul superb pe care l-am zărit abia dimineaţă (râul, podul, pajiştea pe care păşteau liniştiţi caii, turnul clădirii şi bisericuţa…); coloritul florilor mărunte ce parcă era presărate de Marele Semănător chiar înaintea noastră, printre pietrele şlefuite de vreme (albastre, mov, albe, galbene, toate de forme diferite şi uimitor de gingaşe); şi nu în ultimul rând oamenii extraordinari pe care am apucat să îi cunosc, români de-ai noştri (cu străinii nu am prea reuşit să conversez)!

pirinei2

După experienţa cu care mi-am început postarea am hotărât să votăm dacă să ne întoarcem din drum sau să ne continuăm înaintare spre Pic de Nuria (2796). Nu am vrut să ne întoarcem, am mers mai departe şi am mai urcat un vârf, deşi vremea rea ne-a încetinit considerabil şi am făcut doar jumătate din ce ne-am propus iniţial. Deci va trebui să mergem încă o dată pentru a relua traseul! Cine vine cu noi?

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: