Silvia Tărniceriu şi creştinii din România comunistă

 

Luna aceasta citesc copiilor mei cartea Silviei Tărniceriu, Dumnezeu îmi cunoaşte măsura. Dacă pentru ei autobiografia înfăţişează o lume străină, mie îmi trezeşte amintiri care mă fac să-mi întrerup adesea lectura şi să adaug detalii ale unor experienţe ce vin a confirma, explica şi îmbogăţi relatarea.

Desigur, din nou mă tulbură amintirea unor discuţii avute cu creştini care se trezesc să afirme că a fost (mai) bine în comunism: da, pentru informatori sau pentru cei care nu aveau pe inimă cauza lui Cristos şi lărgirea împărăţiei Lui, se poate să fi fost. Însă pentru aceia care nu se ruşinau de El, îşi riscau viaţa pentru răspândirea Veştii Bune şi erau pasionaţi de lucrarea Lui au fost vremuri grele. Deşi trebuie să adaug: cu toate acestea şi în aceeaşi măsură, frumoase! Pentru că încercările şi provocările istoriei au scos la iveală puterea cu care Dumnezeu lucrează în şi prin aleşii Săi. Cartea aceasta e o mărturie a ororilor acelor timpuri dar şi a credinţei de neclintit a fraţilor (adevăraţi eroi) şi a dragostei pocăiţilor.

Mi-am amintit, citind copiilor, de sărăcia în care oamenii cinstiţi erau nevoiţi să trăiască. Nu, nu doar cei cu mulţi copii. Ţin minte cum bunica mea, atunci când nu aveam altceva de mâncare, ne făcea, la fel ca tatăl Silviei, frecăţei. Noi îi numeam colăreţi (aşa îi spun bănăţenii) şi, deşi ni se păreau buni şi ne bucuram mai ales când aveam un pic de zahăr să presărăm deasupra, întotdeauna am asociat mâncarea aceasta cu tristeţea şi îngrijorarea de pe faţa bunicii. Am decis ca într-una din serile acestea să mâncăm colăreţi, mulţumind Domnului pentru ce avem şi amintindu-ne de alte vremuri şi de semenii noştri care nu au ce pune pe masă.

Silvia ne povesteşte un episod în care, neavând în casă altceva decât o mână de făină, tatăl său transformă pregătirea cinei într-un eveniment important şi în mod miraculos reuşi să-i sature pe toţi (adică pe toţi nouă copii). Ea scrie:

„Aşa cum stăteam cu toţii în jurul mesei, bucurându-mă de acei frecăţei minunaţi, mi-a venit foarte clar în minte întâmplarea aceea din Biblie când Domnul Isus a hrănit cinci mii de oameni doar cu cele cinci pâini şi doi peşti ai băieţelului. Şi Tata putea să facă minuni.” (pag. 5)

Întâmplarea mi-a amintit de filmul italian La vita e bella (1997) în care tatăl, de dragul fiului său, nu se lasă copleşit de realitatea crudă în care e obligat să trăiască ci o răstălmăceşte şi o vrăjeşte, forţând-o să compună o poveste frumoasă şi un joc, să aprindă o speranţă. Ce face tatăl Silviei e totuşi diferit: el arată copiilor cum trebuie să treacă prin viaţă voioşi (după îndemnul unei cântări compuse de un membru al bisericii din care făceau şi ei parte: „Fiţi voioşi, fiţi voioşi totdeauna”), să nu se lase vrăjiţi de aparenţe ci să rămână ancoraţi în realitatea lui Dumnezeu, încrezători că El ştie nevoia şi face minuni (fie înmulţind făina, fie trimiţându-l pe Moşu Lolu cu găleata de lapte).

Dedicarea şi pasiunea cu care slujea Silvia şi fraţii din biserica sa, nopţile de veghe care le sporeau puterile, căutările unei călăuziri clare, rugăciunile sincere şi timpul petrecut în cântare şi laudă la adresa lui Dumnezeu, predicile ce erau primite cu toată seriozitatea – mărturisesc despre lucrarea creştină şi formarea generaţiei de pocăiţi (adevăraţi) ai anilor ultimilor decenii de comunism. Oare vă amintiţi acele vremuri? Realizez, citind, că toate legendele care au circulat despre fratele Marcu Nichifor (pastorul ei) şi alţi slujitori dedicaţi din acea perioadă trebuie să fie adevărate!

Implicarea Silviei în lucrarea de preluare a Bibliilor şi a literaturii creştine introduse clandestin în ţară îmi pare a fi dovada supremă de curaj şi dedicare. Eventuala descoperire putea atrage pedeapsa cu închisoarea. Cu închisoarea comunistă! Cât de mult le datorăm noi acestor oameni care nu s-au lăsat intimidaţi de ameninţări şi nici ademeniţi de un trai fără griji!

Datorită participării la lucrarea cu copiii, mărturiei depuse privind credinţa ei, răspândirii Veştii Bune şi semnării Manifestului Creştin scris de Iosif Ţon va fi ameninţată, urmărită permanent de Securitate şi chemată în mod repetat la interogatorii. Persecuţia o va împinge spre decizia de a părăsi ţara şi aşa ajunge să cunoască închisorile comuniste. Pentru nostalgicii epocii de aur: poate aruncaţi totuşi o privire!

Atitudinea oamenilor ce serveau sistemul sau se foloseau de el pentru un trai mai bun, „dreptatea” ce se făcea în ţară şi ura nejustificată îndreptată împotriva copiilor lui Dumnezeu se află într-un contrast izbitor cu dragostea fraţilor. Deosebit de revelator în  acest sens îmi pare episodul în care pastorul Daniel Brânzei le întâmpină pe cele două fete, Silvia şi Elena, la ieşirea din închisoare. El le spune:

„Vă aşteptăm aici de trei zile de când s-a dat decretul. Când am văzut că n-aţi ieşit în prima zi, m-am dus la Ministerul Justiţiei şi am întrebat de voi. La început n-au vrut să ne asculte, dar când le-am spus că nu plec de acolo până nu-mi dau un răspuns, mi-au spus că veţi fi totuşi eliberate. Şi de atunci am venit în fiecare dimineaţă aici şi v-am aşteptat” (pag. 327).

Mă gândesc că, atunci când voi ajunge cu cititul la acest text, va trebui din nou să explic copiilor mei cum se poate ca, deşi decretul respectiv le viza şi fetele ar fi trebuit să fie eliberate, ele au fost totuşi reţinute (chiar întoarse din drumul spre poarta de ieşire din închisoare), până când cineva s-a arătat interesat de ele şi a avut suficient curaj să se asocieze cu „deţinutele”.

Capitolul care dă titlul cărţii, Dumnezeu îmi cunoaşte măsura, spune povestea Silviei care, la 13 ani, cere Domnului să i se descopere. Când am citit-o pentru prima dată, relatarea îmi părea foarte cunoscută. Atunci mi-am amintit de o povestioară din cartea Sion I (printată în America, introdusă clandestin în ţară şi primită de la tatăl meu de Crăciun, în ’86 sau cu un an mai devreme), scrisă de Genovieva, prietena Silviei. E vorba de trei fetiţe care nu aveau paltoane pentru a merge într-o excursie cu corul copiilor, dar se rugaseră şi primiseră, nu se ştie de unde, prin poştă, un pachet ce conţinea exact cele cerute. Citisem de multe ori întâmplarea şi – la vremea aceea aveam mai puţin de 13 ani – eram sigură că e adevărată. Şi că Dumnezeu răspunde în felul acesta. Asemenea povestiri mi-au modelat credinţa!

Cât despre rugăciunea pe care Silvia o face la 13 ani… vă las să o citiţi singuri! E uimitor cum alege Dumnezeu să răspundă unei fetiţe care, batjocorită la şcoală pentru credinţa ei în Dumnezeu, avea nevoie de dovezi pentru a-şi pune toată încrederea în El! E uimitor cum Dumnezeu, prin lucrarea acestei tinere şi a prietenelor ei din Iaşi, a făcut minuni în viaţa mea. Poate că după ce veţi citi veţi descoperi că şi voi, sau părinţii voştri, au fost atinşi de slujirea acestor fete extraordinare!