Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 14 mai 2018

Voi alerga din nou şi, cu toate că nu mi-e uşor s-o fac, vă cer iarăşi să vă alăturați efortului meu, dăruind de data aceasta pentru susţinerea proiectului Dăm startul în viaţă. Acum câteva săptămâni eram aproape sigură că aventurile mele de felul acesta şi-au împlinit numărul (au fost trei, toate pentru Hospice Emanuel, despre care am scris aici şi aici şi aici), dar chiar nu pot sta deoparte. De ce?

1. În primul rând, alerg pentru Estera Decean, medic neonatolog specialist la Spitalul Judeţean din Sibiu. Prietenia ei e un lucru de mare preţ pentru mine şi ceva ce ţine de întâlnirile miraculoase prin care Dumnezeu îmi corectează traiectoria, îmi deschide drumuri noi, îmi alungă norii şi mă îmbogăţeşte într-un mod nesperat. Alerg pentru a-i fi alături în efortul de a strânge banii necesari achiziţionării a patru incubatoare ce urmează a fi folosite pe Secţia de Prematuri a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu.

Acum aproape un an, la începutul conversaţiilor noastre, am primit o poză de la Estera, în care ţinea în braţe un micuţ născut prematur. Îmi scria: Terapia de după gardă! Mi-a rămas în minte imaginea aceea, aşa o văd eu când mă gândesc la ea: ţinând în braţe micuţi abia veniţi printre noi (sau prea devreme veniţi printre noi)! Apoi, într-o altă poză, am văzut-o pe Cristinuţa, de doar 660 grame, despre care mi-a scris mai târziu că a plecat Sus. Citeam că la Estera şi la colegii ei medici ajung anual 400-450 de nou-născuţi prematuri. V-aţi gândit că supravieţuirea lor depinde (desigur, într-o oarecare măsură) de noi? Pentru a motiva oamenii să se implice în vederea strângerii sumei necesare achiziţionării celor patru incubatoare Estera va alerga 10 km (mult pentru cineva care nu a alergat încă o aşa distanţă) şi o puteţi susţine accesând acest link:

http://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=198

Ştiu cum e să crezi într-o cauză, să fii convins că poţi salva viaţa cuiva printr-un efort minim din partea celor din jur şi să nu primeşti sprijinul de care ai nevoie. Sau să primeşti doar like-uri pe facebook. Ştiu ce mare bucurie poate face o donaţie cât de mică şi cât de răsplătit îţi pare a fi efortul (e vorba de ore multe de antrenament şi curajul extraordinar de a „cerşi”, umil, în folosul altuia). Iniţial am vrut să mă alătur Esterei printr-un transfer bancar, apoi mi-am dat seama că nu-i de-ajuns. M-am gândit că pot strânge o sumă mult mai mare alergând şi sunt foarte mulţumitoare celor care m-au sprijinit până acum.

Şi… sincer, cred că fac un mare bine celor ce citesc şi aleg să doneze: le ofer ocazia de a participa la ceva extraordinar, transform gestul lor cât de mărunt într-un fapt măreţ de salvare a vieţii unui om! Când ştii că poţi salva viaţa cuiva prin fapta ta, cu ce bucurie renunţi la un desert, sau la sandale noi sau la… cei doi bănuţi, ultimii, nu-i aşa? Eu voi alerga 42 de km, un maraton, şi am mari emoţii. Şi teamă. Mă puteţi susţine aici:

http://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=1859.

Cât de necesare sunt incubatoarele, cine e Estera Decean şi ce colegi medici lucrează alături de ea, puteţi afla în noul episod al emisiunii „Între Scriptură şi ziar”. Chiar vă rog să-l vizionaţi!

2. Apoi, alergând vreau să fiu o încurajare pentru un grup de medici dedicaţi, aşa cum înţeleg că sunt colegii Esterei Decean. Dacă nu ezităm să ne plângem de unele experienţe trăite pe coridoarele, în saloanele sau cabinetele spitalelor, de la neplăcute la traumatizante (nu e cazul meu, eu nu am născut în România, dar am auzit atâtea istorisiri parcă inspirate din filmele horror!), atunci nu ar trebui să ezităm nici să-i încurajăm pe acei medici care se luptă, cu dăruire, pentru vieţile celor care apelează la serviciile lor şi mai ales ale celor mai neajutoraţi dintre noi: nou-născuţii prematuri.

3. Alerg pentru că mă simt datoare să mă alătur celor care salvează vieţi. Dacă există şi o chemare în direcţia aceasta, dacă se face apel la implicare şi dacă stă în puterile mele să fac ceva, refuzul îmi pare a fi vinovat. Felul acesta de a înţelege lucrurile mi-a fost modelat definitiv de vizita făcută, acum trei ani, la lagărul de exterminare de la Auschwitz. Nu mă gândeam că mă va marca aşa de mult, că voi adormi cu chipurile acelor copii evrei ce mă privesc de dincolo de gardul de sârmă ghimpată şi că, de dragul lor, voi face eforturi ieşite din comun sperând a salva alte vieţi (copii nenăscuți, prematuri sau persoane cu boli terminale). Sau măcar a le însenina zilele, sau poate numai orele. Dar despre asta vă voi mai scrie zilele astea, acum plec la alergat!

Reclame

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: