Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Pagini de jurnal’ Category

Nu demult am rămas trei zile singură acasă, nu dintr-o greșeală și deloc întâmplător. În prima zi, inspirată de o parodie a filmului Singur acasă, în care mama este uitată la plecarea în concediu, am vrut să fac pentru ai mei o înregistrare în care sar în pat, ținând cu ambele mâini cu o pungă mare plină de popcorn, care se împrăștie peste tot în jur, cum mănânc multe dulciuri cu ochii lipiți de ecran și alte secvențe de felul acesta… dar m-am răzgândit. În privința filmării, nu a gesturilor de celebrare a libertății pe care o simte o mamă… dar despre asta nu am să vă povestesc!

În spiritul aceluiași film, mi-am făcut în minte câteva planuri pentru cazul în care cineva ar încerca să intre în casă prin terasă, balcon sau intrarea principală. Am făcut inventarul: am lipici și cuie, o cutie cu piese lego la care renunțase fiul meu, dar pe care nu am ajuns să le scot din casă, și mai multe globuri pentru pomul de Crăciun. Ceva ustensile de bucătărie deosebit de utile… dar nu am să insist nici asupra lucrurilor imaginate de mine pentru cazul în care cineva ar fi decis că are ce să fure din casa noastră.

Dacă e să ne gândim la Kevin, copilul uitat de părinți din filmul Singur acasă (1990), trebuie să spunem că el are parte nu doar de distracție (apropo, îmi pare rău că nu pot încerca scena cu sania pe scări, aici nu ninge niciodată), ci și de un moment de reflecție asupra celor spuse și gândite anterior, și de o reconsiderare a valorilor, așa cum reiese din discuția purtată cu bătrânul său vecin chiar în biserică, sau cu angajatul care-l ajută pe adevăratul Moș Crăciun. Dar în acest articol nu vreau să vă atrag atenția asupra lui Kevin. Ci asupra unui alt copil: unul rătăcit, tot în preajma Crăciunului, în lagărul de la Poarta Albă, pe la începutul anilor ’50.

M-am bucurat că am rămas singură nu pentru că aveam nevoie de aventură și adrenalină (oare ce mamă se plictisește cu doi copii la vârsta adolescenței?), ci de liniștea în care să-L aud pe Cel Bătrân, dar nu îmbătrânit. Nu țin minte cum am ajuns să mă uit, după ce îmi epuizasem lista cu lucrurile pe care îmi propusesem să le fac în primele două zile, la filmul lui Nicolae Mărgineanu, Poarta Albă, lansat în 2014 chiar de ziua mea (potrivirea aceasta nu a fost planificată de nimeni, dar ea nu este, totuși, întâmplătoare). Nu apucasem să-l văd (mai mult…)

Read Full Post »

Imagine

Ieri, m-au îmbătat stropii reci de ploaie şi mirosul teilor. Pământul tare ce-ncepe să fugă de sub picioarele mele, apa şiroindu-mi pe şuviţele de păr, vântul ce dirijează picurii când grei, când mărunţi, şi galbenul florilor ce-şi întind mii de tentacule şi mă învăluie. Într-o zi – cum să nu? – apa se va aduna în râuri, florile de tei se vor scufunda în şuvoiul ce va alerga pe stadion ture multe, iar eu voi înghiţi tot mai mult din lichidul neîndulcit, licoarea ce mă adoarme. Şi voi fi înghiţită, până la urmă, de apă, de pământ, de apus, de cer, de tot! Tu vei fi acolo şi-mi vei închide ochii, şi-mi vei veghea somnul, şi-mi vei cânta până la Marea Dimineaţă!

Read Full Post »

Imagine

Mă îmbăt, în toată seara, cu portocaliul apusului de soare. Îi întorc spatele, în fiecare minut, ca să-l privesc mereu altfel, pentru câteva secunde. Discul viu colorat ba se înfăşoară cu un nor, ba se lungeşte într-o rază, ba se aruncă tot în geamul vreunui bloc de lângă stadionul pe care alerg. Sorb (din priviri) şi ultima picătură din paharul în care îţi înmoi pensula cu care ba împrăştii, ba iei culoarea de pe oglinda bolţii cereşti. Lichidul ce se face roşu şi-mi aleargă prin vene, e licoarea ce mă ţine în viaţă. Într- o zi – cum să nu? – voi căuta zadarnic balonul de foc ce îşi pregăteşte, în fiecare seară, culcuşul într-un colţ de cer. Pensula va fi uscată, paharul Tău gol, iar eu mă voi stinge încet, într-un colţ de lume,  în timp ce Tu îmi vei privi apusul!

Read Full Post »

Înc-o zi

Imagine

Mi-a fost atât de greu să mă ridic, deşi mi se pare că eram trezită atunci când telefonul lui Natan a anunţat ora şase şi douăzeci. Nu sunt sigură. Apoi a sunat din nou şi din nou, până l-am oprit de tot. Mi-am lăsat picioarele să alunece de pe marginea patului, şi când am atins covorul am realizat că aveam sosete. Dar nu am vrut să las gândurile să rătăcească prin unghere în care amintirea serii dinainte se ascunsese. Mi-am propus să mă gândesc doar la ce aveam de făcut în următoarea oră, şi atât. Poate că, aşa câteodată, şi orei îi ajunge necazul ei!

Când am privit pe geamul bucătăriei, soarele (mai mult…)

Read Full Post »

Zile, zile

Imagine

Alaltăieri: 40 de ture de stadion, adică 16 km. Mi-am revenit, mi-am revenit, pot chiar mai mult! Ieri: cam tot atâţia kilometri, de data asta cu bicicleta. Nu, nu pe stadion şi nici în jurul lui, ci până în satul vecin, cu copiii. Azi: căţărat pe stânci, explorat locuri noi, admirat frumuseţea diferitelor elemente ale naturii, văzute de aproape şi de la înălţime.

Şi mă găndesc, şi mă gândesc că asta e viaţa mea: alaltăieri o alergare în jurul unei amintiri, unei obsesii, unei idei, unei suferinţe, unei dependenţe, poate. Ieri o vizită în vecini, un drum drept şi parcurs în grabă, o întâlnire – providenţială, planificată de Cel Care mă cunoaşte deplin – ce-mi aduce munţi de seninătate, rezerve pentru multe zile. Azi un urcuş greu, răsplătit de liniştea şi pacea pe care ţi-o dă o privire de sus, de la înălţime, parcă prin ochelarii lui Dumnezeu. Şi bucuria pe care (mai mult…)

Read Full Post »

Haihui

Am plecat haihui! Primăvară, soare, sâmbătă, cer senin – toate astea amestecate dau naştere la ceea ce eu numesc „chemarea muntelui”. Aşa că am aruncat ceva sandviciuri, ciocolată şi sticle cu apă în rucsac, i-am anunţat pe copii că plecăm şi i-am zorit să se îmbrace, dar nu le-am putut spune unde. Nici după ce am pornit maşina nu eram prea sigură încotro am s-o iau. Pentru că Ian nu putea veni cu noi, a trebuit să mă gândesc la un loc nu prea departe de orice aşezare omenească. Şi pentru că nu prea mai aveam benzină în rezervor, şi nici bani în portofel, a trebuit să renunţ la mai multe variante ce mă tentau.

Dar… nu, nu am poze pentru că am uitat aparatul de fotografiat acasă. Graba! Ce am făcut? Am urcat pe stânci, prăvălind pietre (mai mult…)

Read Full Post »

Tulburare

E anul în care voi împlini 41 de ani, îl aşteptam. Niciodată nu mi-a plăcut numărătoarea inversă aşa că mă simt eliberată că am ajuns la acel zero după care nu e clar dacă mai urmează ceva. Îmi examinez în oglinda cele două fire cărunte ce-mi alunecă pe frunte atunci când mă aplec deasupra chiuvetei. De câţiva ani nu mă mai vopsesc, nici eu nu ştiu de ce. Poate că n-aş vrea să uit culoarea părului meu, într-o perioadă în care nu mă mai recunosc în pozele din albumele vechi şi nu mă mai accept cu depunerile anilor ce au trecut prin mine şi nu mă mai… În orice caz, mă agăţ, uite, de câteva fire de păr!

Sau poate că îmi place amintirea acelor fire albe ce se tot înmulţeau în părul negru şi lucios al tatălui meu. Uneori încerc să mi-l imaginez complet cărunt, dar (mai mult…)

Read Full Post »

Început prost

Image

A fost prima dată când trecerea de an am făcut-o la biserică. Am urmărit pe furiş, în timp ce se rostea rugăciunea de final, cum minutarul trecea de cifra 12, sărind peste ţagăra ce indica ora de la miezul nopţii. N-am îndrăznit să  închid ochii, abia îmi reţineam căscatul în timp ce-l scuturam pe Natan, care se lăsase furat de somn în braţele mele. L-am săltat sus atunci când am auzit mult aşteptatul „amin”, urma punctul următor din program: pupăturile! Mai toţi ştiau că fiului meu nu-i plac, aşa că cei mai mulţi au decis să-l lase-n pace, el a scăpat! Eu nu!

O serie de fapte şi întâmplări din noaptea respectivă au venit ca semne ale unui început de an prost: am vărsat ceară fierbinte (mai mult…)

Read Full Post »

Bum!

Ne pregătim să vizionăm „Singur acasă”, iar în timp ce aşezăm pernele şi farfuria cu prăjiturele, povestim scenele cele mai amuzante de care ne-am amintit din filmul pe care îl mai văzuserăm şi anul trecut, tot prin decembrie. Unele, deşi au haz, ne fac să ezităm atunci când durerea, care trebuie să fi fost asociată cu întâmplarea nefericită, ne pune la încercare puterea de empatie. Dar… râdem, e doar un film!

Ce îmi vine mie în minte e situaţia în care, dorind să se spele pe mâini, Marv atinge mânerele robinetului şi e electrocutat preţ de câteva secunde bune. Imit vaietele şi tremurul lui, spre amuzamentul tuturor. De fiecare dată când urmăream secvenţe asemănătoare, mă întrebam cum e senzaţia asta şi dacă într-adevăr părul se ridică aşa, ca-n filme. Sau ca în desenele animate.

Aşezaţi pe canapea, avem în faţă bradul împodobit cu câteva zile în urmă de copii. Pentru că nu aprinseserăm luminile instalaţiei de pom, m-am ridicat şi am pus mâna pe cablu, pipăind apoi locul în care aveam să bag ştecărul în priză. Am găsit cu greu, dar când totul părea rezolvat… nici un beculeţ nu luminează! Scot cablul, îl bag din nou, dar nimic nu se întâmplă. Încerc să schimb setarea privind ordinea de aprindere a luminilor, şi pe când răsucesc dispozitivul cu pricina, o bubuitură şi o flăcără îmi opreşte firul gândurilor şi ai mei rămân înmărmuriţi, cu privirea aţintită asupra mea.

Îmi privesc cu mirare palma, e neagră. De durut însă nu mă doare nimic, stau nemişcată pentru a înţelege dacă simt ceva. După felul în care sunt privită, mă gândesc că pe faţa mea a rămas întipărită sperietura, încerc să spun ceva pentru a o alunga şi din ochii ce nu se putea desprinde de mine. Abia mai târziu m-au lămurit de ce mă fixaseră aproape fără să clipească: aveam părul ridicat, aşa ca-n filme! Sau ca în desenele animate!

Read Full Post »

M-am îmbrăcat în grabă, hainele cu care alerg erau pregătite de câteva zile, de când tot amânam ieşirea pe stadion. Pentru că termomentrul arăta puţin peste zero grade (vreo două, cred), am hotărât să-mi iau cordeluţa, ca să nu-mi îngheţe lobii urechilor. În dimineaţa aceleiaşi zile simţisem că nu-i de glumă cu frigul ce coborâse asupra noastră noaptea, pe furiş parcă. Şi cum nu am găsit niciuna din cele două banderole negre pe care le am, nici pe cea roşie cu dungă albă, nici pe cea… – în momente ca astea îmi dau seama că fiică-mea seamănă cu mine! -, am luat căciula neagră pe care o port de obicei când merg la schi, pe sub cască. Mi-am tras-o pe frunte, acoperind sprâncenele pripit pensate, şi am ieşit pe uşă, dar nu înainte de a da ultimele instrucţii copiilor despre… ei, despre cum să se comporte în absenţa mea.

În hainele de sport mă simt mai înaltă şi parcă mai suplă, fac paşi mari şi siguri. Cu căciula neagră, bine trasă pe ochi, cu privirea în pământ şi mersul grăbit, păream coborâtoare dintr-un film precum „Misiune: imposibilă”, şi (mai mult…)

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: