Feeds:
Articole
Comentarii

img_20170204_182930

Mi-a amintit un prieten, zilele astea, că fac parte din diaspora, că sunt departe, şi că ceea ce am scris eu până acum e privit prin realitatea acestui fapt. Îmi părea că îmi pune la îndoială fie dreptul de a mă implica (odată ce am plecat din ţară), fie patriotismul şi iubirea de neam. Cică am înţeles taman pe dos ce a vrut să spună! Cât despre faptul că locuiesc acum în Spania: tocmai pentru a-i sluji pe românii de aici, după chemarea pe care înţelegem că am primit-o de la Dumnezeu, ne-am mutat din nou! Nu sunt doar vorbe, dar cine nu ştie ce înseamnă să fii călăuzit spre o alegere ce-ţi schimbă complet planurile şi-ţi dărâmă „tot ce ţi-ai zidit în gând”, nu înţelege!

Nu ştiu care sunt prejudecăţile voastre, dar eu sunt mândră de românii din diaspora, de felul în care găsesc modalităţi de a arăta că le pasă, de faptul că sunt alături de cei care protestează în ţară. Fără îndoială că experienţa lor ca emigranţi le oferă posibilitatea de a vedea lucrurile dintr-un unghi nou, şi noi toţi putem fi câştigaţi ascultându-i şi corectând imaginea pe care ne-o facem despre situaţia de „acasă” sau despre ceea ce numim „normalitate”!

Sâmbăta trecută am fost la Consulatul României din Barcelona, alături de cei care s-au adunat să protesteze împotriva OUG (300 – 350 de oameni). Am fost atât de emoţionată când s-a cântat imnul pentru prima dată, n-am putut să-mi reţin lacrimile, şi nici să le şterg pe furiş. Tot am vrut să scriu despre orele petrecute acolo, despre ce s-a strigat, despre faptul că s-a rostit „Tatăl nostru”, despre cântările ce mi-au adus aminte de alte momente de cumpănă pentru ţara noastră (revoluţia, mineriada)…

Nu am putut merge la întâlnirile de protest în fiecare zi, dar am găsit o cale prin care să aduc în atenţia trecătorilor din oraşul în care locuiesc, Sabadell, cauza României: mi-am făcut două pancarte, cu „Pray for Romania” şi „#rezist”, pe care le-am legat de bicicletă. Am pedalat câţiva km aşa, mai fac o tură şi azi!

***

Văd printre prietenii mei oameni reţinuţi, care preferă să privească la ce se întâmplă ca la un spectacol. Oameni care nu se pripesc să ia vreo poziţie, aşteptând ca istoria să le confirme sau infirme legitimitatea şi înţelepciunea unui gest. Recunosc că nu-i înţeleg!  Îmi pare că unele lucruri se văd cu ochiul liber (aroganţa şi prostia celor din guvern, dispreţul pe care îl au faţă de oameni şi faţă de valorile creştine pe care le susţinem). Şi dacă acum nu e timpul pentru exprimare, atunci când? Până acum nu mi-a părut rău nici de poziţia pe care am luat-o în 2012, nici de participarea la întâlnirile de susţinere a familiei Bodnariu. Prefer să greşesc protestând, alături de atâţia oameni de bine, decât să mă refugiez în neputinţa de a şti (ce e mai bine şi care sunt implicaţiile pe termen lung), de a schimba (ceva în ţara noastră), sau participa la destinul ţării!

***

Citeam zilele astea despre cât de înşelătoare poate fi inima, şi despre faptul că adesea nu suntem conştienţi de adevăratele motivaţii ale deciziilor noastre. Am citit un interviu cu Mircea Miclea, în care spunea: „Când emoţia e intensă, raţiunea e în slujba ei”. Deciziile sunt luate foarte adesea pe baza a ceea ce simţim, apoi mintea produce argumente prin care să justifice hotărârea luată. Aplicat la simpatia mea pentru protestatarii antiguvernamentali din ţară: recunosc, în mintea mea există încă o asociere puternică a PSD-ului cu Iliescu, a lui Iliescu cu mineriada şi comunismul, iar judecata mea privitoare la partidul majoritar e afectată de acestea. Mi se face scârbă numai când mă gândesc la istoria acestui grup de oameni fără scrupule, care şi-au bătut joc de un popor, poporul din care fac parte! N-aş putea vreodată vota cu PSD, chiar de toţi corupţii ar fi scoşi din partid şi înlocuiţi cu oameni despre care nu ştiu nimic! I can’t help myself!

***

Să închei cu un verset din Scriptură, că aşa-i bine şi frumos: Prov 17:15 – „Cel ce iartă pe vinovat şi cel ce osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului”! De meditat: cine trebuie să ierte sau să condamne? Am şi eu vreo responsabilitate, sau e doar treaba celor implicaţi în conducere? Cum afectează nedreptate dintr-o ţară destinul ei? Ce putem face pentru urmaşii noştri?

IMG_20170204_182930.jpg

Trec prin diferite stări, mi-e greu să mă apuc de un subiect şi să-l duc până la capăt! Mă hrănesc cu articole despre cele întâmplate în ţară. Şi plâng, şi râd! Cei care sunteţi departe ştiţi cum e să urmăreşti de la distanţă evenimentele ce îşi pun amprenta pe destinul poporului din care faci parte! Mi-am amintit zilele astea de alegerile din 2000: eram stabilită în Yakutsk de câteva luni, fără computer şi acces la internet. Citisem despre cei doi candidaţi între care cei din neamul meu trebuiau să aleagă. Mă simţeam înşelată şi neputincioasă. Membrii GDS (Grupul de Dialog Social) să ceară oamenilor să voteze cu Iliescu? Cât de grav trebuie să fie, deci? – mă frământam atunci. Printre altele, la protestul de sâmbătă, în Barcelona, oamenii scandau: „Iliescu judecat / Pentru sângele vărsat”. A trebuit să explic fiului meu despre ce este vorba! Ce mai lecţie de istorie: revoluţia, mineriada, un partid „ciuma roşie”.
Pe cât de mare mi-a fost indignarea în ziua în care m-am lămurit cum e cu ordonanţa de urgenţă privind codurile penale (mi-a fost greu să cred că se poate chiar aşa, apoi mi-a fost ruşine mie pentru aceşti oameni aleşi nu ştiu cum să ne reprezinte neamul), pe atât de bucuroasă sunt de fiecare dată când citesc despre Citește în continuare »

Şi nouă ne pasă!

img_20170204_195728

Orice poveste bună îşi găseşte punctul culminant atunci când răul, scăpat de sub control, ajunge la proporţii inimaginabile într-o fază anterioară, şi e pe punctul de a răsturna lumea şi a-i surpa temeliile. Speranţa se stinge în sufletele celor mai mulţi, dar acolo unde ea este păstrată ca pe un lucru de mare preţ face să înflorească un curaj ieşit din comun, căruia nu se poate ca Cerul să nu-i vină în ajutor. Dar la acest punct întotdeauna te întrebi: cum se face că salvarea lumii a ajuns să atârne de reuşita unui plan practic fără sorţi de izbândă, de efortul supranatural al cuiva care se agaţă de o minune? Şi mai întotdeauna, în răspuns, avem de-a face cu un „prea târziu”, fie că e vorba de momentul detectării pericolului, fie de cel al mobilizării pentru a riposta!

M-am întrebat zilele astea: Cum se face că, după „lovitura de stat legală” (ca să mă folosesc de formularea lui Patapievici) din 2012, ne aflăm din nou, ca naţie, într-o criză de proporţii? Cum s-a ajuns iarăşi aici? Unde am greşit, sau unde greşim mereu, de nu reuşim să intrăm în „normalitate”? Cuvântul „anomalie” mi se învârte în cap şi-l tot alung lipindu-l pe moşteniri comuniste (ce se ridică parcă vii din cartea „altfel” a lui Lucian Boia) ce ne bântuie.

Celebrul citat atribuit lui Edmund Burke mă acuză din nou: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic!”. S-a ajuns aici pentru că oamenii buni nu au făcut nimic, sau nu au făcut destul? Citește în continuare »

toti-9

La plecarea din Vărmaga

A trecut mai bine de o săptămână (una grea, prima din noul an şcolar) din ziua în care am pedalat încă o dată pentru Hospice Emanuel. Sâmbătă, 10 septembrie, am parcurs 100 km alături de familia mea şi familia Reştea, pentru a atrage atenţia asupra nevoilor centrului de îngrijire paliativă din Oradea. Mulţumim celor care au făcut ca efortul nostru să nu fie zadarnic, deşi am putea spune că doar km copiilor au fost acoperiţi de dărnicia celor care ni s-au alăturat (asta înseamnă că încă ne-aţi putea bucura donând în contul pe care îl găsiţi aici). Cine sunt copiii? Elias Reştea (10 ani), Natan Sisoev (11 ani), Filip Reştea (12 ani), Dora Sisoeva (13 ani) şi Ruben Reştea (16 ani). Toţi au bifat suta la sfârşitul zilei, cu sau fără cont pe Strava, cu sau fără baterie la telefon (ca în cazul Dorei, căreia ultimii km nu i-au fost adăugaţi), înregistrând recorduri personale.

Domnul va purta de grijă

După cum vă scriam, m-am pregătit să pedalez pe bicicleta Dorei, deloc potrivită pentru o asemenea cursă lungă şi foarte incomodă pentru mine. Mă gândeam cu groază la asta. La un moment dat am vrut să alerg cei 100 km: mi-am calculat timpul necesar (aveam nevoie şi de câteva ore din noapte), mi-am planificat pauzele, traseul… Citește în continuare »

Azi 100 de copii (acesta e numărul fix al celor înscrişi) s-au prezentat la festivitatea de începere a noului an şcolar în clădirea Bisericii „Sfânta Treime” din Deva. Cu flori, cu emoţii, cu chef de joacă, cu trenul acela ce pleacă spre Franţa pentru a aduce din nou, peste un an, vara şi vacanţa mare. Deocamdată i-a lăsat pe copii la noi, să mai înveţe câte ceva! Bănuiesc eu că au început să se plictisească de statul pe-acasă, dar şi de umblatul aiurea, pe alte meleaguri! În orice caz: noi, profesorii, suntem convinşi că toate lucrurile îşi au vremea lor (că aşa scrie în Carte) şi ne-am pregătit a-i întâmpina cu bucurie şi entuziasm!

Pentru cei care încă nu ştiţi prea multe despre Şcoala Primară „Samuel”, cred că merită să redau aici viziunea conducerii pentru această instituţie, aşa cum a fost formulată încă de la început, pentru că spune mult: formarea generaţiilor viitoare de oameni, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, oameni cu competenţă profesională şi integritate morală, care să aibă un impact pozitiv în dezvoltarea societăţii româneşti. Samuel, personajul biblic de la care şi-a primit şcoala numele, a fost un om ales şi chemat de Dumnezeu, încă pe când era un copil, pentru a juca un rol important în istoria poporului Său, aducând binecuvântare peste cei din jur. Ne gândim că Dumnezeu pregăteşte „Samueli” şi pentru ţara noastră, oameni cu influenţă, care să schimbe destinul naţiunii şi să aducă schimbarea pe care ne-o dorim. Ne uităm cu drag spre absolvenţi şi aşteptăm lucruri mari. Sunt, după socoteala mea, mult peste 1000 de copii. Grădiniţa va împlini anul acesta 20 de ani de la înfiinţarea ei, şcoala deschizându-şi porţile mai târziu, în 2004.

Ieri la festivitate au vorbit Citește în continuare »

Hospice

Ne pregătim pentru ziua de mâine, când vom pedala împreună (noi patru şi familia Reştea, cinci la număr), ca parte a campaniei de strângere de fonduri „Cele mai lungi zile, pentru cele mai scurte vieţi!„. Avem de acoperit 350 de km, potrivit dărniciei apropiaţilor şi cunoscuţilor. Pe deasupra, mai am nişte promisiuni de sponsorizare de la o prietenă, încă nu ştiu despre câţi bani e vorba (deocamdată 20 lire). Dar noi vom face mult mai mult: planificăm să pedalăm 100 km fiecare! Cinci dintre noi sunt copii între 10 şi 16 ani. Faceţi ca efortul nostru să nu fie zadarnic!

Plecăm dimineaţă la ora 8, de la Vărmaga. Ne îndreptăm spre Uroi, apoi Geoagiu, şi urcăm în Geoagiu Băi, unde vom face pauza de prânz. Ne vom întoarce pe un drum mai ocolit, ca să putem bifa suta. Pare simplu? Totul depinde de antrenament, biciclete, şi alţi câţiva factori (vreme, starea de sănătate)!

Dacă am emoţii? Da! Nu pentru că 100 km ar fi mult pentru mine, ci pentru că sunt mulţi pentru copii, şi foarte mulţi pentru fiica mea. Apoi: pentru că voi pedala pe bicicleta Dorei, ceea ce nu va fi deloc uşor. Dar ştiţi citatul acela ce-i aparţine lui A. Einstein: „Viaţa este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ţi menţine echilibrul trebuie să continui să mergi înainte!„? Eu mă gândeam: unii au o bicicleta proastă, grea, defectă, dar trebuie să pedaleze, altfel vor cădea! Înaintează încet, cu mare efort, potrivit cu ceea ce le-a fost dat. E vorba de oameni care au trecut prin experienţe dureroase (deces în familie, boală), de cei care sunt vitregiți de soartă şi trăiesc în sărăcie, de persoane cu dizabilităţi (de un fel sau de altul, înnăscute sau dobândite), de cei suferinzi şi neputincioşi. Citește în continuare »

%d blogeri au apreciat asta: