Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ceață’

Multă vreme am crezut că plânsul meu are legătură cu cel al copacilor trişti şi goi, pe care-i priveam de la geamul casei. Biciuiţi de ploi, pălmuiţi de vânt, scuturaţi de viaţă, rămâneau în cele din urmă înlemniţi în jalea lor, care era şi jalea mea, sau eu plângeam de altceva? Nici acuma nu ştiu!

Dar se întâmpla de fiecare dată: geamătul lor ajungea până la urmă sus, sus de tot. Şi atunci se producea minunea: El îl strângea în palmele-i mari, îl aduna de prin toate părţile în care apucase a se împrăștia. Scutura uşor mâinile care închideau o suferinţă ce nu avea voie să se risipească, apoi depărtându-le, încet, sufla în ele. Fulgi albi se împrăştiau în toate părţile, adunându-se apoi și dansând în ritmul melodiei pe care începea El să o fredoneze – sau să o fluiere? – tot mai tare, până ajungea jos, jos de tot, la pomii goi, ce acum îşi primeau hainele de sărbătoare. Şi atunci ei prindeau viaţă, se întindeau, se scuturau de înlemnirea lor, şi se scuturau… de râs, de râsul Lui şi al lor. Sunetul cântului Său cobora, gata să-i inunde, şi copacii începeau să danseze, şi să cânte, sau poate să fluiere?

Mă uit cum ninge, El cântă din nou? Prin geamul închis nu se aude, văd doar dansul vesel în care au fost prinşi copaci şi fulgi laolaltă. Mă uit pe geam şi plâng, numai la mine încă plouă şi-i ceaţă, când va ninge şi-n sufletul meu?

Read Full Post »

Plouă afară şi-i ceaţă. S-a pornit de dimineaţă orchestra picurilor mari şi grei, îmi place să ascult dar să şi privesc acest început de spectacol: unul mai departe, altul mai aproape, altul la stânga (sau dreapta?), altul nimereşte exact în palma-mi întinsă. Apoi vin tot mai mulţi, se aude tot mai tare, pentru ca, la timpul potrivit, să-şi facă intrarea stropii mărunţi şi deşi, pe fondul cărora cei norocoşi care au ajuns pe acoperiş se dau pe topogan la vale, burlanul cântându-şi partitura lui.

Dar ploaia nu se mai opreşte, picurii îşi dau mâna şi formează râuri ce aleargă pe scări şi ies în stradă, ce pătrund adânc în pământ şi sapă la temelia casei mele. O umbră de umezeală se ridică încet pe pereţii camerei, se-ntinde, se lăţeşte, (mai mult…)

Read Full Post »

Zile de noiembrie

În noiembrie, ziua devenea atât de mică încât abia o observai strecurându-se pe lângă tine, nici n-aş putea spune când anume treceau cele două ore în care soarele era, deşi nevăzut, pe bolta cerului ce se întindea să atingă pământul Yakutiei de jur împrejur. Şi parcă se ascundea de privirile celor care căutau, nu o rază de soare căci ar fi fost prea mult, nici un strop de culoare, ci doar o pată albicioasă în acest amestec de-ntuneric şi ceaţă. Negura ce învăluia oraşul pentru săptămâni, chiar luni, arunca un văl gros în faţa ochilor noştri nedeprinşi a ghici forme şi culori furate de vântul ce parcă le muta dintr-un loc în altul. Pâcla deasă ne intra în nări, ameninţând să sufoce, iar cu mănuşa groasă pe care o ţineam în dreptul nasului ferindu-l de îngheţ mă străduiam parcă s-o împiedic să-mi pătrundă în suflet. Nu ştiu dacă mersul greoi era datorat mai ales stratului gros de haine care acopereau până şi mare parte din faţă, greutăţii cu care respiram, sau imposibilităţii de a vedea destul de departe pentru a putea face paşi siguri. Temperatura ameninţa să coboare sub -40 de grade (şi abia atunci se spunea că e frig), îmi plăcea ca uitându-mă pe ecranul mare de pe clădirea din apropierea centrului oraşului să constat că nu greşeam mai niciodată în aproximările mele cu mai mult de 3 grade.

Imagine

Ieri când mă pregăteam să merg cu maşina după prietena mea Alina să o aduc la biserică, văzând întunericul şi ceaţa de afară, peisaj atât de familiar pentru mine, mi-am amintit că scrisesem că îmi era dor de Yakutsk. Nu vă supăraţi când insinuez că ceaţa ce a invadat de câteva zile parcurile, pieţele şi locurile strâmte dintre blocuri a fost trimisă pentru a răspunde nostalgiei mele după locuri îndepărtate, nu-i aşa? Ieri mi-am luat din cuier haina groasă de iarnă, am scos de prin cutii cizmele, graba impiedicându-mă să caut căciulă, mănuşi şi fular. Când am pornit motorul maşinii şi am văzut că sunt doar două grade, cu plus, am zâmbit: de ce mă speriasem (şi bucurasem în acelaşi timp) de sosirea unui anotimp care nu vizitează niciodată aceste ţinuturi? E ceaţă încă afară, şi nu ştiu cum de a pătruns şi în sufletul meu! Poate că totuşi trebuia să caut mănuşa cea groasă!

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: