Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘haină de blană’

În ’99, când ne-am mutat în Yakutsk, căciulile cu urechi se purtau doar în zonele nordice şi mi se păreau atât de caraghioase, m-am împotrivit ideii de a-mi cumpăra una. Până la urmă n-am prea avut de ales, şi conform aşteptărilor mele s-a dovedit extrem de incomodă, nu mai prea auzeam ce se vorbeşte în jurul meu… de parcă ar fi contat, oricum nu înţelegeam mai nimic pe atunci. Dar mi-era teamă să traversez strada, putea apărea oricând o maşină în faţa mea fară să-mi dau seama la timp, ceaţa o dezvăluia privirilor abia când ar fi ajuns prea aproape, aveam nevoie măcar s-o aud venind. Să nu vă mai spun că îmi puteam întoarce capul cu greu, că părul mi se electriza teribil când o dădeam jos, că mi se iritase fruntea… Curând însă aveam să mă obişnuiesc, când începeau să mă usture tare obrajii mi-aş fi dorit să-mi acopere mai mult din faţa ce mi-o feream de vânt şi ger cu mănuşă groasă, dublă, cu un deget (sau două?).

Dar cu haina de blană nu m-am putut obişnui, aveam să aflu că oile sunt grele, mai ales cele care nu sunt tunse, poate că de-aia merg încet. Haina mea avea vreo 5 kilograme, era lungă până aproape de pământ, cu un guler imens ce se prindea lateral printr-un nasture, şi în care aveam să-mi bag nasul ferindu-l de îngheţ (în guler, nu în nasture). Mânecile erau încreţite, materialul gros îngreunându-mi ridicarea mâinilor dincolo de un anumit unghi. Haina era largă, dar un cordon prindea jumătatea dreaptă de un altul aproape de nivelul cotului stâng, împiedicând deschiderea hainei în timpul mersului, sau mai bine zis împiedicându-mi mersul, dar învăţasem să fac paşi mărunţi. Cineva mă averizase spunându-mi că dacă ar fi să cad alunecând pe stradă nu m-aş mai putea ridica singură, şi ştiam că avea dreptate. Încă un motiv să merg încet, să-mi înjumătăţesc pasul, să renunţ la orice grabă.

Dar… nu m-am putut obişnui! (mai mult…)

Reclame

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: