Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘umor’

N-am vrut să despart în silabe, ştiu că nu e corect, am vrut doar să subliniez prezenţa acelui „doi” în termenul ce te plasează între două stări: credinţă şi necredinţă, încredere şi lipsa acesteia. Pendulăm între ele, ceea ce părea clar devine din când în când înceţoşat, ceea ce era drept se înconvoaie sub forma unui semn mare de întrebare, ceea ce părea a fi o singură opţiune se frânge în două. Dar câtă vreme nu ne instalăm undeva, câtă vreme căutarea continuă, s-ar putea să înaintăm. Cum, nu e mai bună hotărârea, delimitarea clară a poziţionării tale, decizia care să elimine alternativele contradictorii?

Citind cartea lui Ortberg, „Credinţă şi îndoială”, mi-a părut rău că nu am avut-o mai devreme, sau mai bine zis că nu a scris-o mai dinainte, căci mi-ar fi fost de mare folos în perioada studenţiei când nu prea ştiam ce să fac cu îndoiala cuibărită în inima mea, nu ştiam unde s-o aşez, iar de alungat nu mai reuşeam. Vorbind cu Dora zilele astea, fiica mea de 10 ani, îmi povestea despre momentele ei de îndoială în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu: cum a analizat rugăciunile rămase fără răspuns şi tăcerea Lui, cum a tras nişte concluzii atunci, cum mai târziu mărturii şi evenimente din viaţa ei i-au reînviat credinţa. Când nesiguranţa va apare din nou, ce să facă?

În cartea sa, John Ortberg ne dezvăluie un lucru important: şi el are îndoieli, şi oamenii mari ai credinţei au, sugerând chiar că, aşa cum afirmă Madeleine L’Engle într-un citat preluat în text, cei care „nu se confrumtă cu incertitudini sau îndoială şi, de ce nu, cu disperare uneori, cred doar în ideea de Dumnezeu, nu în Dumnezeu Însuşi”. Îndoiala nu este deci termenul opus credinţei, (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Filmul regizat de Ben Affleck, „Argo”, e unul din cele mai bune pe care le-am văzut în ultima vreme. Nici nu mi-am dat seama că tot el joacă şi în rolul principal, nu pare a fi actorul pe care îl cunosc, poate că datorită performanţei obţinute în interpretarea unui personaj calm, tăcut şi calculat, dar poate şi datorită bărbii. Că a fost foarte atent la detalii şi preocupat ca actorii să semene cât mai mult cu personajele pe care le interpretează, vedem în scene de final în care devine clar că ochelarii prea mari şi frezele americanilor nu sunt alese pentru a-i face să pară caraghioși.

Filmul e ceea ce a fost numit un „thriller politic amuzant”, reuşind să te ţină încordat şi să trasmită emoţii puternice, fără a uza prea mult de ingredientele genului: împuşcături, urmăriri de maşini, explozii şi altele de felul acesta. Dar în acelaşi timp reuşeşte să detensioneze atmosfera prin ineditul situaţiei, umorul personajelor şi replici haioase, fără a fi totuşi vorba de cinism sau haz de necaz. Cea mai mare performanţă însă mi se pare a fi aceea de a reda un episod din confruntarea cu anarhismul din Orientul Mijlociu, fără a demoniza iranienii, a căror mânie e explicată în prologul filmului, dar şi fără a critica ori idealiza intervenţiile americane.

Episodul avut în vedere e aşa-numita criză a ostaticilor din 1979, când 52 de americani au fost luaţi captivi şi ţinuţi prizonieri de către forțele iraniene 444 de zile. Dar în prim plan al istorisirii sunt cei şase oficiali care au scăpat din clădirea Ambasadei şi au stat ascunşi 79 de zile în reşedinţa ambasadorului Canadei. Operaţiunea de scoatere a lor din ţară e una cât se poate de dificilă şi îl aduce în prim plan pe Tony Mendez, agent CIA, care vine cu o idee pe cât de originală pe atât de hazlie: va merge în Iran pentru a căuta, chipurile, un loc de filmare pentru un SF numit „Argo”, iar cei şase vor fi „canadienii” din echipa lui de  filmare.

Care sunt şansele ca planul lor să funcţioneze? La începutul filmului, când se trage înspre Ambasada, cineva întreaba dacă sunt securizate ferestrele. I se răspunde că niciodată nu le-a testat nimeni. Ei bine, nici planul făurit nu fusese testat, dar a meritat încercarea! Şi pentru că era clar că iranienii nu puteau fi atât de uşor păcăliţi, sunt puse la punct o serie de detalii: se formează o echipă, se scriu scenarii, se fac postere, se organizează o întâlnire cu presa pentru campania publicitară. Însă povestea interesantă în care CIA şi Hollywood fac echipă pentru salvarea a şase vieţi devine cunoscută abia în 1997 când a fost declasificată, iar cei mai mulţi dintre noi aflăm despre ea abia acum.

M-a surprins, în film, curajul şi deciziile riscante ale unor oameni care ar fi putut plăti cu viaţa pentru îndrăzneala lor.  Dar şi ingeniozitatea şi ideile creative care au fost puse în practică… doar pentru că nu existau altele mai bune. Mă întreb cât de mult suntem în stare noi să jertfim pentru salvarea sufletelor oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu, cât de mult am risca, cât curaj am arăta în faţa unor situaţii vitrege, şi cât de creativi suntem în tot ce facem. Avem ce învăţa, iată, de la angajaţii CIA!

http://www.imdb.com/title/tt1024648/?ref_=fn_al_tt_1

Read Full Post »

Nu ştiu când a zgâriat Gandalf, cu bastonul său, semnul de pe uşa casei mele, ştiu doar că m-am trezit şi eu păşind, asemeni lui Bilbo, într-o călătorie grea şi plină de… hai să le numim surprize, căci ceea ce părea a fi un pas în gol şi o prăbuşire în hău, a fost trasformat prin intervenţia Providenţei într-un pas dincolo, poduri invizibile făcând posibilă trecerea peste. Recunosc, n-aş  fi părăsit din proprie iniţiativă confortul „vizuinei” mele (sau ”bărcii”, ca să mă folosesc de imaginea unui baptist) iar spiritul de aventură nu ar fi fost trezit dacă nu aş fi fost împinsă aproape fără voia mea spre ceea ce s-a dovedit a fi călătoria pregătită mie de Cel care mă cunoște cel mai bine. Dar nu despre mine aveam de gând să scriu!

Copiii mei au început nu de mult numărătoarea inversă: ştiu câte zile mai sunt până la Crăciun şi câte mai trebuie să treacă până la apariţia filmului lui Peter Jackson, „Hobbitul: O călătorie neaşteptată”, pe marile ecrane din România. Degeaba le explic că noi probabil nu-l vom vedea decât după sărbători, degeaba le spun că filmul, spre deosebire de carte, nu e pentru copii. Dora citise „Hobbitul”, Natan văzuse varianta de desene animate, vizionare însoţită de explicaţiile şi comentariile surorii sale. Aşa că m-am trezit reluând lectura şi purtând din nou discuţii despre lumea lui Tolkien, lume familiară, (mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: