Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘vedere’

Bubuitul mut al crăpatului de ziuă m-a trezit şi azi, scârţâitul surd al scripetelui cu care ridici soarele – pescuit în negura de dincolo de munţi –, mă cheamă ca pentru apel în faţa geamului. Mătur, cu pleoapa, lacrima uscată – sau parcă sunt mai multe, îmbrăţişate, să fie trei? -, ce-mi împiedică vederea.

Multă vreme am crezut că doar mă aflu, cumva întâmplător, la locul potrivit. Locul din care se vede cum ridici găleata mare şi plină de găuri – sau doar transparentă? -, cu care scoţi globul strălucitor din adânca fântână a nopţii. Multă vreme (mai mult…)

Read Full Post »

Tabloul fără ramă

A fost într-o zi de vară, când soarele de amiază mă orbise, când nu mai puteam să văd, când razele lui fierbinţi (de)coloraseră totul: cerul era galben, frunzele galbene, păsările galbene, pământul galben, foile cărţii galbene… numai umerii mei roşii. M-am tras la umbra unui pom din curtea casei, mă apucase căscatul. Când am lăsat cartea din mână, Te-am văzut în faţa mea. Mi-ai zâmbit, apoi Te-ai întors, (mai mult…)

Read Full Post »

Nu ştiu de ce din când în când lumea din jurul meu îşi pierde culoarea, şi nu ştiu care-i tasta ce ar putea aduce înapoi curcubeul, le-am încercat pe toate, plouă mereu şi el nu se mai iveşte. Disperată, mi-am cumpărat azi, de departe, hârtie glasată, să decupez steluţe, să le lipesc deasupra mea şi să mă bucur prinvindu-le. Dar nu am putut-o feri de ploaie, i-a furat culoarea sub ochii mei şi am privit neputincioasă cum se scurge cu ea cu tot în canalul de la colţul străzii. Am desenat totuşi câteva, şi mici şi mari, am pus sclipici pe ele, dar… degeaba, seamănă prea mult cu cele de pe cerul sufletului meu – scuturate nu demult precum frunzele toamna – pustiit de vântul ce a furat lipiciul cu care le-am prins în locul lor: mototolite, decolorate, reci. Ceaţa a pătruns şi ea pe furiş şi a adus corectura de care mă temeam: a rotunjit colţurile, le-a micşorat, le-a furat forma, foarfeca mea nu o mai poate aduce înapoi. Degeaba le-am mai fixat cu ace de gămălie, ca să nu mai cadă, nu sunt stele adevărate, parcă nu ştiam de la început?

Şi totuşi, care-i tasta ce ar putea aduce culoarea înapoi în sufletul meu, o ai doar Tu, o ţii în buzunar? Ştiu că ai acolo acea alifie cu care mi-ai vindecat odată ochii, cu ce aş putea-o cumpăra de la Tine? Poate, poate mi-a furat cineva vederea, nu culoarea, nici forma, nici lipiciul, poate… Dar ce aş putea să-ţi dau în schimb, nu am nimic frumos, ai primi cumva steluţele mele mototolite, decolorate, îngăurite cu acul de gămălie? Oare nu aveai Tu să le aduni oricum, atunci când vântul rece nu-şi va mai putea ţine strănutul?

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: