Cel mai minunat Crăciun

 

 

sursa

„Acesta a fost cel mai minunat Crăciun din viața mea”, mărturisește Nicole Valery-Grossu în cartea sa, Binecuvântată fii, închisoare, apărută la editura Univers în 1997, cu o prefață de Ana Blandiana. Oare cum ar arăta un Crăciun despre care noi am putea spune, mai apoi, că a fost cel mai minunat?

Voi reveni asupra acestei cărți, pe care am citit-o pe nerăsuflate într-una din zilele de Advent. Ea ne relatează experiența autoarei în timpul celor patru ani petrecuți în închisorile regimului comunist, ca deținută politic, dar cartea nu se vrea în primul rând o mărturie a nedreptății, cruzimii sau ororilor unui regim „ilegitim și criminal”. „Am căutat (…) să înjghebez și un fel de mini-tratat de tehnică spirituală, util oricărui suflet dezorientat…”, mărturisește această femeie cu adevărat remarcabilă, și exact așa ni se înfățișează scrierea sa (p. 230).

De data aceasta aș vrea doar să vă atrag atenția asupra unui text, conținut în acest volum, și care a fost publicat în decembrie 1995 în revista Cuvântul românesc din București sub titlul: Cea mai minunată noapte de Crăciun. E vorba despre un Crăciun, de pe la începutul anilor ’50, pe care autoarea cărții l-a trăit în perioada de detenție. Iată câteva fragmente

Read Full Post »

Îngeri la Poarta Albă

sursa

Nu demult am rămas trei zile singură acasă, nu dintr-o greșeală și deloc întâmplător. În prima zi, inspirată de o parodie a filmului Singur acasă, în care mama este uitată la plecarea în concediu, am vrut să fac pentru ai mei o înregistrare în care sar în pat, ținând cu ambele mâini cu o pungă mare plină de popcorn, care se împrăștie peste tot în jur, cum mănânc multe dulciuri cu ochii lipiți de ecran și alte secvențe de felul acesta… dar m-am răzgândit. În privința filmării, nu a gesturilor de celebrare a libertății pe care o simte o mamă… dar despre asta nu am să vă povestesc!

În spiritul aceluiași film, mi-am făcut în minte câteva planuri pentru cazul în care cineva ar încerca să intre în casă prin terasă, balcon sau intrarea principală. Am făcut inventarul: am lipici și cuie, o cutie cu piese lego la care renunțase fiul meu, dar pe care nu am ajuns să le scot din casă, și mai multe globuri pentru pomul de Crăciun. Ceva ustensile de bucătărie deosebit de utile… dar nu am să insist nici asupra lucrurilor imaginate de mine pentru cazul în care cineva ar fi decis că are ce să fure din casa noastră.

Dacă e să ne gândim la Kevin, copilul uitat de părinți din filmul Singur acasă (1990), trebuie să spunem că el are parte nu doar de distracție (apropo, îmi pare rău că nu pot încerca scena cu sania pe scări, aici nu ninge niciodată), ci și de un moment de reflecție asupra celor spuse și gândite anterior, și de o reconsiderare a valorilor, așa cum reiese din discuția purtată cu bătrânul său vecin chiar în biserică, sau cu angajatul care-l ajută pe adevăratul Moș Crăciun. Dar în acest articol nu vreau să vă atrag atenția asupra lui Kevin. Ci asupra unui alt copil: unul rătăcit, tot în preajma Crăciunului, în lagărul de la Poarta Albă, pe la începutul anilor ’50.

M-am bucurat că am rămas singură nu pentru că aveam nevoie de aventură și adrenalină (oare ce mamă se plictisește cu doi copii la vârsta adolescenței?), ci de liniștea în care să-L aud pe Cel Bătrân, dar nu îmbătrânit. Nu țin minte cum am ajuns să mă uit, după ce îmi epuizasem lista cu lucrurile pe care îmi propusesem să le fac în primele două zile, la filmul lui Nicolae Mărgineanu, Poarta Albă, lansat în 2014 chiar de ziua mea (potrivirea aceasta nu a fost planificată de nimeni, dar ea nu este, totuși, întâmplătoare). Nu apucasem să-l văd

Read Full Post »