Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Yakutsk’

În ’99, când ne-am mutat în Yakutsk, căciulile cu urechi se purtau doar în zonele nordice şi mi se păreau atât de caraghioase, m-am împotrivit ideii de a-mi cumpăra una. Până la urmă n-am prea avut de ales, şi conform aşteptărilor mele s-a dovedit extrem de incomodă, nu mai prea auzeam ce se vorbeşte în jurul meu… de parcă ar fi contat, oricum nu înţelegeam mai nimic pe atunci. Dar mi-era teamă să traversez strada, putea apărea oricând o maşină în faţa mea fară să-mi dau seama la timp, ceaţa o dezvăluia privirilor abia când ar fi ajuns prea aproape, aveam nevoie măcar s-o aud venind. Să nu vă mai spun că îmi puteam întoarce capul cu greu, că părul mi se electriza teribil când o dădeam jos, că mi se iritase fruntea… Curând însă aveam să mă obişnuiesc, când începeau să mă usture tare obrajii mi-aş fi dorit să-mi acopere mai mult din faţa ce mi-o feream de vânt şi ger cu mănuşă groasă, dublă, cu un deget (sau două?).

Dar cu haina de blană nu m-am putut obişnui, aveam să aflu că oile sunt grele, mai ales cele care nu sunt tunse, poate că de-aia merg încet. Haina mea avea vreo 5 kilograme, era lungă până aproape de pământ, cu un guler imens ce se prindea lateral printr-un nasture, şi în care aveam să-mi bag nasul ferindu-l de îngheţ (în guler, nu în nasture). Mânecile erau încreţite, materialul gros îngreunându-mi ridicarea mâinilor dincolo de un anumit unghi. Haina era largă, dar un cordon prindea jumătatea dreaptă de un altul aproape de nivelul cotului stâng, împiedicând deschiderea hainei în timpul mersului, sau mai bine zis împiedicându-mi mersul, dar învăţasem să fac paşi mărunţi. Cineva mă averizase spunându-mi că dacă ar fi să cad alunecând pe stradă nu m-aş mai putea ridica singură, şi ştiam că avea dreptate. Încă un motiv să merg încet, să-mi înjumătăţesc pasul, să renunţ la orice grabă.

Dar… nu m-am putut obişnui! (mai mult…)

Read Full Post »

Octombrie 2002 – era perioada în care plângeam foarte mult. Ne mutasem de câteva zile într-o garsonieră la ultimul etaj al unui bloc cu cinci nivele, creşterea preţului chiriei apartamentului, tot cu o singură cameră, în care am locuit în primii doi ani în Yakutsk forţându-ne să lasăm în urmă cartierul şi locuinţa cu care ne obişnuiserăm. Ca una care crescusem într-o casă mare, cu etaj, m-am uitat cu spaimă la spaţiul incredibil de mic unde aveam să-mi înghesui lucrurile şi să petrec zilele lungi de iarnă ce se apropiau cu repeziciune. Uşa dublă care se deschidea cu greu şi numai dacă vecinul o ţinea pe a lui închisă; coridorul strâmt în care era aşezat frigiderul, aproape de intrare; încăperea mică de duş, fără uşă, până la care nu urca niciodată apa caldă; bucătăria îngustă în care era aşezată singura chiuvetă din apartament; camera prea întunecată atât datorită aglomeraţiei de corpuri de mobilier, tapetului închis la culoare, cât şi candelabrului ce împiedica lumina să se răsfrângă în toată încăperea – astea sunt lucrurile care-ţi săreau în ochi la prima vedere. Să mai adaug şi că (mai mult…)

Read Full Post »

Zile de noiembrie

În noiembrie, ziua devenea atât de mică încât abia o observai strecurându-se pe lângă tine, nici n-aş putea spune când anume treceau cele două ore în care soarele era, deşi nevăzut, pe bolta cerului ce se întindea să atingă pământul Yakutiei de jur împrejur. Şi parcă se ascundea de privirile celor care căutau, nu o rază de soare căci ar fi fost prea mult, nici un strop de culoare, ci doar o pată albicioasă în acest amestec de-ntuneric şi ceaţă. Negura ce învăluia oraşul pentru săptămâni, chiar luni, arunca un văl gros în faţa ochilor noştri nedeprinşi a ghici forme şi culori furate de vântul ce parcă le muta dintr-un loc în altul. Pâcla deasă ne intra în nări, ameninţând să sufoce, iar cu mănuşa groasă pe care o ţineam în dreptul nasului ferindu-l de îngheţ mă străduiam parcă s-o împiedic să-mi pătrundă în suflet. Nu ştiu dacă mersul greoi era datorat mai ales stratului gros de haine care acopereau până şi mare parte din faţă, greutăţii cu care respiram, sau imposibilităţii de a vedea destul de departe pentru a putea face paşi siguri. Temperatura ameninţa să coboare sub -40 de grade (şi abia atunci se spunea că e frig), îmi plăcea ca uitându-mă pe ecranul mare de pe clădirea din apropierea centrului oraşului să constat că nu greşeam mai niciodată în aproximările mele cu mai mult de 3 grade.

Imagine

Ieri când mă pregăteam să merg cu maşina după prietena mea Alina să o aduc la biserică, văzând întunericul şi ceaţa de afară, peisaj atât de familiar pentru mine, mi-am amintit că scrisesem că îmi era dor de Yakutsk. Nu vă supăraţi când insinuez că ceaţa ce a invadat de câteva zile parcurile, pieţele şi locurile strâmte dintre blocuri a fost trimisă pentru a răspunde nostalgiei mele după locuri îndepărtate, nu-i aşa? Ieri mi-am luat din cuier haina groasă de iarnă, am scos de prin cutii cizmele, graba impiedicându-mă să caut căciulă, mănuşi şi fular. Când am pornit motorul maşinii şi am văzut că sunt doar două grade, cu plus, am zâmbit: de ce mă speriasem (şi bucurasem în acelaşi timp) de sosirea unui anotimp care nu vizitează niciodată aceste ţinuturi? E ceaţă încă afară, şi nu ştiu cum de a pătruns şi în sufletul meu! Poate că totuşi trebuia să caut mănuşa cea groasă!

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: