Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Amintiri din Siberia’ Category

1 Mai altfel

Cum altfel să-mi numesc postarea, sau amintirea? În acel an, sau mai bine zis începând din acel an – căci au fost vreo 10 de toţi –, nu am mai mâncat nici mici, nici crenvuşti, nici n-am mai mers la iarbă verde de Ziua Muncii, sau a muncitorilor, sau cum vreţi să-i spuneţi!

Venisem în Yakutsk la începutul lui septembrie ‘99, şi nu apucasem a vedea pământul dezgheţat, mi-era dor de mirosul temperaturilor cu plus. Nici nu apucasem a părăsi zidurile oraşului, anticipam cu nerăbdare ziua în care voi putea privi dincolo de ele. Trecuseră 8 luni lungi, grele. Şi totuşi, mi-era teamă că dincolo de întinderea asta de pământ nisipos, (mai mult…)

Read Full Post »

AMar(tie)

Imagine

S-au scurs mai bine de şase luni de când ne stabiliserăm în Yakutsk. Încă nu văzusem pământul Siberiei dezgheţat, după atâta amar de vreme. În martie, însă, soarele recucerea din teritoriul pierdut văzând cu ochii. Se retrăgea din când în când, pentru a reveni din nou în forţă, adunând în buzunare minute din care să-şi făcă apoi cunună. Avea să le străpungă c-o rază, de care rămâneau legate împreună pentru a forma ore de lumină.

Într-una din zile am fost invitată de prietena mea, Nilda, o misionară venită din Brazilia, într-un parc de distracţie, dincolo de marele fluviu Lena. Aveam să umblu pe apă, într-un autobuz, câţiva kilometri buni, vreo 10. Abia în luna mai (mai mult…)

Read Full Post »

Printre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat în prima iarnă petrecută în Yakutsk a fost că, dacă nu sunt atentă, mă pot lipi de unele obiecte. Nu sufleteşte, de-adevăratelea! Nu, nu mi-am pus limba pe nimic, dacă la asta vă gândiţi!

Când prima oară, mergând la cineva în vizită, am pus mâna pe clanţa uşii de la casă, fără mănuşă – căci aveam una imensă, abia aşteptam s-o dau jos -, era să nu mi-o mai pot trage înapoi. Mi-am privit palma uimită, aveam senzaţia că m-am ars. Nedumerirea mea a fost întâmpinată cu hohote de râs de către ceilalţi!

Într-o altă zi, venind din oraş cu Ian, (mai mult…)

Read Full Post »

S-a întâmplat acum zece ani, dar parcă într-o altă viaţă. Locuiam în Yakutsk, în garsoniera mică de la ultimul etaj al unui bloc construit pe vremea lui Hruşciov, cu pereţi groşi de un metru. Dora abia împlinise cinci luni şi zăpada, ce căzuse pentru prima dată în ziua în care s-a născut ea, era încă acolo, sub straturi multe ce se contopiseră pentru a micşora, măcar cu câţiva centimetri, distanţa din noi şi cer. Căci parcă se depărtase prea mult!

Ne trezeam aruncând privirea dincolo de ceaţă, în căutarea luminii, în încercarea de a pescui o stea, sau măcar o rază. Ne ridicam pe vârfuri, numerotând fiecare încercare nereuşită de a vedea soarele. Căci în această perioadă a anului era plecat departe, în ţările calde, probabil. Dar consideram că e de datoria noastră (mai mult…)

Read Full Post »

În ’99, când ne-am mutat în Yakutsk, căciulile cu urechi se purtau doar în zonele nordice şi mi se păreau atât de caraghioase, m-am împotrivit ideii de a-mi cumpăra una. Până la urmă n-am prea avut de ales, şi conform aşteptărilor mele s-a dovedit extrem de incomodă, nu mai prea auzeam ce se vorbeşte în jurul meu… de parcă ar fi contat, oricum nu înţelegeam mai nimic pe atunci. Dar mi-era teamă să traversez strada, putea apărea oricând o maşină în faţa mea fară să-mi dau seama la timp, ceaţa o dezvăluia privirilor abia când ar fi ajuns prea aproape, aveam nevoie măcar s-o aud venind. Să nu vă mai spun că îmi puteam întoarce capul cu greu, că părul mi se electriza teribil când o dădeam jos, că mi se iritase fruntea… Curând însă aveam să mă obişnuiesc, când începeau să mă usture tare obrajii mi-aş fi dorit să-mi acopere mai mult din faţa ce mi-o feream de vânt şi ger cu mănuşă groasă, dublă, cu un deget (sau două?).

Dar cu haina de blană nu m-am putut obişnui, aveam să aflu că oile sunt grele, mai ales cele care nu sunt tunse, poate că de-aia merg încet. Haina mea avea vreo 5 kilograme, era lungă până aproape de pământ, cu un guler imens ce se prindea lateral printr-un nasture, şi în care aveam să-mi bag nasul ferindu-l de îngheţ (în guler, nu în nasture). Mânecile erau încreţite, materialul gros îngreunându-mi ridicarea mâinilor dincolo de un anumit unghi. Haina era largă, dar un cordon prindea jumătatea dreaptă de un altul aproape de nivelul cotului stâng, împiedicând deschiderea hainei în timpul mersului, sau mai bine zis împiedicându-mi mersul, dar învăţasem să fac paşi mărunţi. Cineva mă averizase spunându-mi că dacă ar fi să cad alunecând pe stradă nu m-aş mai putea ridica singură, şi ştiam că avea dreptate. Încă un motiv să merg încet, să-mi înjumătăţesc pasul, să renunţ la orice grabă.

Dar… nu m-am putut obişnui! (mai mult…)

Read Full Post »

Ultima lună a anului 2002, locuiam de ceva vreme în garsoniera mică de la ultimul etaj al unui bloc cu cinci nivele. La geamuri se formase un strat de gheaţă gros de vreo 10 cm, dar nu prea conta, diferenţa dintre noapte şi zi pălise. Şi plângeam răpirea soarelui, biruinţa ceţii, îndrăzneala pereţilor care se tot mai strângeau în jurul meu, sufocându-mă. Cu copilul în braţe, făceam trei paşi înainte şi trei înapoi în spaţiul îngust dintre pat şi pătuţ (acel pătuţ second-hand cumpărat cu bani puţini), ba uneori îmi ieşeau chiar mai mulţi. Poate că şi pereţii făceau paşi, de frig sau de plictiseală, cine ştie. Sau poate că au început să danseze, se apropia Crăciunul şi-l ascultam pe Hruşcă de dimineaţa şi până târziu. Nu ştiu dacă se pricepeau ei prea bine pe muzică românească, poate că de-aia rămâneau ba cu un pas în urmă, ba cu prea mulţi înainte. Era iarnă demult, din octombrie, iar Crăciunul ajunge pe meleagurile estice doar în ianuarie, aveam timp să mă pregătesc! Dar nu la prăjituri mă refer, n-aveam voie să mănânc nimic dulce, vă puteţi imagina sărbătoare fără asta?

Am avut un Crăciun… altfel în acel an! Acoperisem masa de călcat (masa pe care mâncam) cu o bucată de pânză cu un frumos desen de iarnă, ba am găsit şi un loc în care, pe un scaun, am împodobit bradul ce dădea un aer de sărbătoare încăperii. Am recitit textele din Evanghelii, cele care vorbesc de naşterea Mântuitorului. De data asta aveam să meditez mai mult la suferinţele femeii căreia i s-a făcut mare har, după spusele îngerului, cea „binecuvântată între femei”! Și m-am gândit că (mai mult…)

Read Full Post »

Misha şi Olga Trubcik vin să ne viziteze, aflând de naşterea copilului nostru. Cunosc apartamentul în care locuim, acea garsonieră incredibil de strâmtă, aparţinând unei femei din biserică ce pentru un preţ foarte mic îl închiriase mai multor cunoscuţi, de-a lungul vremii. Le dăm două scaune pe care le înghesuim la intrarea în cameră, în faţa paravanului, noi ne aşezăm pe pat. Ne e destul de incomod pentru că suntem aşezaţi toţi în aceeaşi linie şi trebuie să ne întoarcem pentru a-i vedea, şezând în genunchi, e cam greu să găseşti un loc cât de cât confortabil în care să te aşezi când ai musafiri.

Ştiind că familia Trubcik locuieşte în condiţii mai grele decât noi, mă simt parcă judecată pentru nemulţumirea mea şi forţată să văd partea plină a paharului.  Încet însă discuţia alunecă spre neajunsuri, şi ne întreabă atunci, neaşteptat, dacă avem vreo posibilitate ca în viitor să ne cumpărăm o locuinţă. Îmi amintesc, imediat, vorba celui care zisese: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer..”, dar nu îndrăznesc să mă exprim precum necredinciosul şi nefericitul om (mai mult…)

Read Full Post »

Îmi aud numele strigat: „Sisoeva!” Sar din pat buimăcită, încerc să-mi aduc aminte unde sunt şi ce trebuie să fac. Vocea puternică îmi aminteşte de „tovarăşa” pedagog din internatul Liceului Sanitar unde am locuit mai bine de doi ani. Când îţi striga numele pe coridoarele largi şi înalte ale clădirii, nu era de bine: ori ai făcut ceva pentru care te cheama să dai socoteală, ori îţi venise rândul şi erai de serviciu la bucătărie. Şi mă mir că nu mi se spune Liubimirescu, trăiesc o senzaţie de deja-vu şi inima începe să-mi bată nebuneşte, nu ştiu de ce anume mă tem şi nu-mi amintesc ce făcusem greşit. Într-un târziu, încet-încet, reuşesc să străpung cu privirea întunericul din încăpere: sunt şapte paturi iar celelalte femei dorm, sau doar se fac. Răsunetul paşilor de pe hol, scârţâitul uşilor şi trosnetul lor grăbeşte ivirea amintirii ce stă pitită undeva, parcă şi ea speriată de vocea ce mă chemase. Îmi amintesc, deci, despre ce e vorba: (mai mult…)

Read Full Post »

Octombrie 2002 – era perioada în care plângeam foarte mult. Ne mutasem de câteva zile într-o garsonieră la ultimul etaj al unui bloc cu cinci nivele, creşterea preţului chiriei apartamentului, tot cu o singură cameră, în care am locuit în primii doi ani în Yakutsk forţându-ne să lasăm în urmă cartierul şi locuinţa cu care ne obişnuiserăm. Ca una care crescusem într-o casă mare, cu etaj, m-am uitat cu spaimă la spaţiul incredibil de mic unde aveam să-mi înghesui lucrurile şi să petrec zilele lungi de iarnă ce se apropiau cu repeziciune. Uşa dublă care se deschidea cu greu şi numai dacă vecinul o ţinea pe a lui închisă; coridorul strâmt în care era aşezat frigiderul, aproape de intrare; încăperea mică de duş, fără uşă, până la care nu urca niciodată apa caldă; bucătăria îngustă în care era aşezată singura chiuvetă din apartament; camera prea întunecată atât datorită aglomeraţiei de corpuri de mobilier, tapetului închis la culoare, cât şi candelabrului ce împiedica lumina să se răsfrângă în toată încăperea – astea sunt lucrurile care-ţi săreau în ochi la prima vedere. Să mai adaug şi că (mai mult…)

Read Full Post »

Zile de noiembrie

În noiembrie, ziua devenea atât de mică încât abia o observai strecurându-se pe lângă tine, nici n-aş putea spune când anume treceau cele două ore în care soarele era, deşi nevăzut, pe bolta cerului ce se întindea să atingă pământul Yakutiei de jur împrejur. Şi parcă se ascundea de privirile celor care căutau, nu o rază de soare căci ar fi fost prea mult, nici un strop de culoare, ci doar o pată albicioasă în acest amestec de-ntuneric şi ceaţă. Negura ce învăluia oraşul pentru săptămâni, chiar luni, arunca un văl gros în faţa ochilor noştri nedeprinşi a ghici forme şi culori furate de vântul ce parcă le muta dintr-un loc în altul. Pâcla deasă ne intra în nări, ameninţând să sufoce, iar cu mănuşa groasă pe care o ţineam în dreptul nasului ferindu-l de îngheţ mă străduiam parcă s-o împiedic să-mi pătrundă în suflet. Nu ştiu dacă mersul greoi era datorat mai ales stratului gros de haine care acopereau până şi mare parte din faţă, greutăţii cu care respiram, sau imposibilităţii de a vedea destul de departe pentru a putea face paşi siguri. Temperatura ameninţa să coboare sub -40 de grade (şi abia atunci se spunea că e frig), îmi plăcea ca uitându-mă pe ecranul mare de pe clădirea din apropierea centrului oraşului să constat că nu greşeam mai niciodată în aproximările mele cu mai mult de 3 grade.

Imagine

Ieri când mă pregăteam să merg cu maşina după prietena mea Alina să o aduc la biserică, văzând întunericul şi ceaţa de afară, peisaj atât de familiar pentru mine, mi-am amintit că scrisesem că îmi era dor de Yakutsk. Nu vă supăraţi când insinuez că ceaţa ce a invadat de câteva zile parcurile, pieţele şi locurile strâmte dintre blocuri a fost trimisă pentru a răspunde nostalgiei mele după locuri îndepărtate, nu-i aşa? Ieri mi-am luat din cuier haina groasă de iarnă, am scos de prin cutii cizmele, graba impiedicându-mă să caut căciulă, mănuşi şi fular. Când am pornit motorul maşinii şi am văzut că sunt doar două grade, cu plus, am zâmbit: de ce mă speriasem (şi bucurasem în acelaşi timp) de sosirea unui anotimp care nu vizitează niciodată aceste ţinuturi? E ceaţă încă afară, şi nu ştiu cum de a pătruns şi în sufletul meu! Poate că totuşi trebuia să caut mănuşa cea groasă!

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: