Ştiind că-i viu

Versurile unei cântări, pe care am auzit-o azi de două ori, la serviciile religioase la care am participat, spun astfel la refren: „Ştiind că-i viu/ Pot învinge teama”. Îmi tot răsună în urechi, mai ales partea aceasta. Era printre preferatele tatălui meu. Pe atunci nu se intona cu toată adunarea, nu era în cărţile negre ce se foloseau în închinarea publică. O aveam scrisă într-un carneţel, iar tânăra ce pentru prima oară a adus-o în biserica noastră era solicitată mereu s-o cânte la… priveghiuri şi înmormântări. Aşa i s-a părut potrivit tatălui meu!

În primele zile după plecarea lui dintre noi, o fredonam mereu, nici eu nu ştiu de ce. Rămăsese asociată cu zilele de doliu, probabil că din cauza asta. În durerea pierderii,

Read Full Post »

CascaDor

Suntem călători, vrem nu vrem. Am păşit în timp precum cineva pe scările rulante, dar mersul nu e uniform: are urcuşuri şi coborâşuri, ceva ce seamănă mai mult cu o călătorie într-un montagne russe, avea dreptate Coehlo. Şi timpul trece – căci nu poate sta pe loc, s-ar destrăma în nemişcare – şi ne ia cu el să ne treacă de cealaltă parte, peste prăpastia ce desparte începutul de sfârşit, şi să trasforme tot ce atinge – cele peste care am trecut, cele prin care am trecut, cele care au trecut prin noi – în trecut.

Dar poate că vorbim de timp numai pentru că ne temem să spunem lucrurilor pe nume, să privim în faţă adevărul că noi trecem şi într-o zi nu vom mai fi aici, că noi ne scurtăm pe măsură ce umbrele se lungesc, noi ne scurgem printre traversele şinelor acelui tren… dar măcar de ar exista un tren. Am învăţa

Read Full Post »

Plângeţi cu cei ce plâng

Nu pot să zic c-a fost o atmosferă grea, apăsătoare, dimpotrivă: părea a fi locul în care poţi să plângi, pentru că nu vei fi singurul şi nici nu vei fi întrebat de ce o faci. Desigur, la un priveghi sau la o înmormântare mulţi plâng: unii din compasiune pentru cei din familia celui plecat, alţii de dor faţă de cel pe care nu-l vor mai vedea niciodată (amintindu-şi îmbrăţişarea, plimbarea, poveştile), alţii cu gândul la o pierdere suferită de ei cu ceva timp în urmă (astfel de răni încep să doară atunci când eşti în prezenţă celor care au primit şi ei o asemenea lovitură), sau un amestec din toate acestea. Bunica mea, la înmormântarea tatălui meu, cu mulţi ani în urmă, plângea zicând: „De ce n-am fost eu, de ce nu m-a luat pe mine”! Am plâns şi eu gândind la alţii, la fraţii mei, gândind la mine, la pierderile mele, la ce a zis bunica mea, la… nici eu nu ştiu precis de ce. Dar din tot ce a zis Isus să facem, asta probabil că îmi iese cel mai bine:

Read Full Post »