Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2013

Evanghelizare la priveghi

Cu hainele de iarnă pe noi, în capela rece şi albă, ca o faţă de mort, căutând mereu batiste prin toate buzunarele, fără puterea de a ne mai privi în ochi – durerea ce-o purtam în suflet ne era de ajuns, de ce s-o mai vedem şi pe faţa altuia? – am simţit totuşi că suntem printre-ai noştri şi căldura din cuvintele vorbitorilor ne-a învăluit. Când ţi se adresează cineva cu lacrimi şiroindu-i pe obraji, când predicatorul vorbeşte despre temerile şi nesiguranţa lui, când simţi compasiune în glas, nu se poate să rămâi rece. Sentimentul acela de singurătate se pierduse pentru o vreme, deşi privind înainte nu vedeam decât spatele celor aşezaţi pe rândurile din faţă. Un miros de crizanteme pe care nu le observasem mai înainte a venit până la mine aducând memoria unei toamne plină de flori dar şi de lacrimi, n-am vrut să mă las dusă departe de ea. Am alungat-o, iar a venit, iar s-a dus…

M-am trezit cu totul la ultima predică, tipic baptistă prin intonaţie şi conţinut, în disonanţă cu tot ce a fost până atunci. Dacă tot am prins nişte nepocăiţi printre noi, (mai mult…)

Read Full Post »

Priveam chipul din sicriu şi nu puteam să nu mă las dusă cu gândul departe, la obrazul rece pe care l-am sărutat înainte de a fi coborât în groapa parcă prea adâncă. Un pastor cu părul alb, ce stătea alături, întors în mintea lui într-un trecut îndepărtat, povesteşte ceva ce mi-a atras atenţia: studiase teologia la Bucureşti între anii 1976-1980. Pierdută parcă între cifre, nesigură mai mult pentru că nu-mi venea a crede potrivirea, pronunţ numele tatălui meu descoperind că i-a fost coleg. Uimit, plăcut surprins, enumeră pentru mine generaţia de păstori care au absolvit în aceeaşi zi, deapănă amintiri, unele hazlii, amintindu-şi perfect colegii de cameră, pe care îi ştiam, din clădirea de pe strada Berzei. Îmi spune cum fratele Bunaciu nu-i putea pronunţa numele (Liubimirescu Amfilofie, nume comune de altfel în satul în care a crescut) şi atunci a fost nevoit să-şi aleagă un altul, cel pe care l-a dat fratelui meu şi după care a ajuns să fie cunoscut de toţi: Teofil. Ochii îmi sunt atraşi de părul alb al celui care îmi vorbeşte, mă gândesc cum ar fi arătat tatăl meu cărunt. Parcă mai contează, (mai mult…)

Read Full Post »

Zborul

„Zborul” (2012) e un film despre dependenţă şi eliberarea venită, nu printr-o luptă mai asiduă, ci prin recunoştere şi mărturisire. În timp ce nu-l pot recomanda datorită câtorva scene care nu pot fi privire cu întreaga familie, pot spune că tema e una care ne priveşte pe noi pe toţi cei care suntem prinşi din când în când în lanţul vreunei dependenţe. Iar cei care cred că nu fac parte din această categorie, ar trebui să se gândească încă o dată, negarea ar fi tocmai piedica în calea eliberării oferite, în ultimă instanţă, de Dumnezeu.

Prăbuşirea avionului pe care-l pilotează şi asupra căruia reuşeşte să câştige controlul în ciuda (sau datorită?) faptului că e băut şi drogat, salvarea a 98 din cele 106 persoane aflate la bordul unui avion ce suferă avarii serioase în timpul zborului, ancheta care urmează a stabili cauzele accidentului – aduc în prim plan problema dependenţei pentru care Whip Whitaker, interpretat de Denzel Washinton, poate fi condamnat la detenţie. Dar eroul nostru, care atinge o performanţă neobişnuită ca pilot, nu reuşeşte să câştige controlul asupra sa însuşi, (mai mult…)

Read Full Post »

În jargon militar, „Zero Dark Thirty” se referă la un timp nespecificat între miezul nopţii şi răsărit, titlul filmului trimiţând spre punctul culminant în care Osama bin Laden este atacat şi ucis într-o riscantă operaţiune militară. Dar se referă, în acelaşi timp, şi la anii de căutare şi investigaţii, decada în care totul a fost făcut în cel mai mare secret. Lupta antiteroristă şi în special urmărirea liderului care a planificat loviturile de pe 11 septembrie constituie un eveniment important în istoria recentă a Americii, şi nu doar a ei, interesul pentru film e dat de însăşi tema lui.

Premiată cu Oscar în 2009 pentru „The Hurt Locker”, Kathryn Bigelow alege să adune date despre prinderea liderului al-Qaeda şi cele întâmplate în decursul celor 10 ani scurşi de la evenimentele din trista toamnă din 2001 până în 2 mai 2011 şi să le prezinte într-o formă captivantă. Scenariul alcătuit împreună cu Mark Boal e bazat pe mărturii de prima mână, (mai mult…)

Read Full Post »

Am citit şi eu cu ceva timp în urmă postările alor noștri despre incinerare, interesant subiect, n-am ce zice! Mi-am amintit de hainele „de moarte” pregătite cu atâta grijă de bunica mea, şi de sicriele păstrate în podul casei de un cuplu de oameni în vârstă, nu se gândeau ei la variante mai ieftine! Sau incinerare ar fi costat mai mult? Ei, nu sunt prea informată. Mi-am amintit şi de atâţia care şi-au cumpărat din timp „garsoniere” la aşa-zisul loc de veci, iar pe unele cripte văd adesea sub nume scrisă doar data naşterii, pesemne că decesul nu a avut loc încă, dar oamenii mărturisesc despre credinţa lor în iminenţa lui. Nu ştiu sigur dacă astfel de gesturi mărturisesc neaparat şi credinţa într-o iminentă înviere, poate că e vorba şi de altceva, ar merita făcut un sondaj şi cercetat puţin subiectul.

Noi a trebuit să avem discuţii, în familie, despre trupurile depuse în mormânt. Nu de alta dar după înmormântarea melcului ce fusese pe post de animal de casă pentru puţină vreme pentru copiii mei, Natan vroia să ştie după câte zile va veni Isus să-l ia de acolo, de sub pământul cu care îl acoperise. I-am explicat cum toţi rămânem în pământ până la venirea lui Isus. Mi-am amintit cum începuse a se îngrijora, apoi, la perspectiva morţii, că cică atunci când va veni El şi trupurile noastre vor învia va fi greu de deschis sicriul şi de săpat pământul de pe mormânt până ajungi la suprafaţă. Alte explicaţii, (mai mult…)

Read Full Post »

Adus de bunica din Austria

Gândindu-se că nu se va certa cu celelalte exemplare din insectar, bunica s-a gândit să-i aducă lui Natan un liliac pentru… diversitate. Mai venise ea şi cu fluturi cu ceva timp în urmă, de data asta însă ne-a dat gata! Azi l-am scos din spirt şi l-am studiat. Dacă sunteţi curioşi, veniţi să-l vedeţi!

Read Full Post »

Nu pot să zic c-a fost o atmosferă grea, apăsătoare, dimpotrivă: părea a fi locul în care poţi să plângi, pentru că nu vei fi singurul şi nici nu vei fi întrebat de ce o faci. Desigur, la un priveghi sau la o înmormântare mulţi plâng: unii din compasiune pentru cei din familia celui plecat, alţii de dor faţă de cel pe care nu-l vor mai vedea niciodată (amintindu-şi îmbrăţişarea, plimbarea, poveştile), alţii cu gândul la o pierdere suferită de ei cu ceva timp în urmă (astfel de răni încep să doară atunci când eşti în prezenţă celor care au primit şi ei o asemenea lovitură), sau un amestec din toate acestea. Bunica mea, la înmormântarea tatălui meu, cu mulţi ani în urmă, plângea zicând: „De ce n-am fost eu, de ce nu m-a luat pe mine”! Am plâns şi eu gândind la alţii, la fraţii mei, gândind la mine, la pierderile mele, la ce a zis bunica mea, la… nici eu nu ştiu precis de ce. Dar din tot ce a zis Isus să facem, asta probabil că îmi iese cel mai bine: (mai mult…)

Read Full Post »

Se numărau, cândva, anii ce au trecut de la înfiinţarea Partidului Comunist Român, iar eu puteam să spun oricând câţi erau, nu era nevoie să socotesc. Nu, nu eram noi patrioţi în sensul acesta, n-am să uit imaginea tatălui meu care rupea pagina cu portretul tovarăşului de pe orice carte cumpărată înainte de a o aşeza în bibliotecă. Nu că nu aveam şi de-ale, cu „iubitul conducător”, dar ele aveau un rol precis, strecurate intenţionat în biblioteca ce a fost verificată de mai multe ori de băieţii cu ochi albaştri, sau ce ochi or fi având.

Revenind la aniversări, am avut o bunică născută în 1921 şi anii ei se numărau alături de cei ai partidului care a crescut suspect de repede (ca Făt-Frumos din poveşti), dar care şi-a găsit sfârşitul precum muritorii de rând. De fiecare dată când se anunţa numărul de ani la televizor, spuneam „La mulţi ani”! Nu, nu partidului, ci bunicii mele, a cărei vârstă ne era amintită constant. Culmea e că ea a decedat chiar în ’89, şi chiar în zilele revoluţiei.

Azi e ziua mamei mele, născută la fix 100 de ani după Eminescu, (mai mult…)

Read Full Post »

N-am vrut să despart în silabe, ştiu că nu e corect, am vrut doar să subliniez prezenţa acelui „doi” în termenul ce te plasează între două stări: credinţă şi necredinţă, încredere şi lipsa acesteia. Pendulăm între ele, ceea ce părea clar devine din când în când înceţoşat, ceea ce era drept se înconvoaie sub forma unui semn mare de întrebare, ceea ce părea a fi o singură opţiune se frânge în două. Dar câtă vreme nu ne instalăm undeva, câtă vreme căutarea continuă, s-ar putea să înaintăm. Cum, nu e mai bună hotărârea, delimitarea clară a poziţionării tale, decizia care să elimine alternativele contradictorii?

Citind cartea lui Ortberg, „Credinţă şi îndoială”, mi-a părut rău că nu am avut-o mai devreme, sau mai bine zis că nu a scris-o mai dinainte, căci mi-ar fi fost de mare folos în perioada studenţiei când nu prea ştiam ce să fac cu îndoiala cuibărită în inima mea, nu ştiam unde s-o aşez, iar de alungat nu mai reuşeam. Vorbind cu Dora zilele astea, fiica mea de 10 ani, îmi povestea despre momentele ei de îndoială în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu: cum a analizat rugăciunile rămase fără răspuns şi tăcerea Lui, cum a tras nişte concluzii atunci, cum mai târziu mărturii şi evenimente din viaţa ei i-au reînviat credinţa. Când nesiguranţa va apare din nou, ce să facă?

În cartea sa, John Ortberg ne dezvăluie un lucru important: şi el are îndoieli, şi oamenii mari ai credinţei au, sugerând chiar că, aşa cum afirmă Madeleine L’Engle într-un citat preluat în text, cei care „nu se confrumtă cu incertitudini sau îndoială şi, de ce nu, cu disperare uneori, cred doar în ideea de Dumnezeu, nu în Dumnezeu Însuşi”. Îndoiala nu este deci termenul opus credinţei, (mai mult…)

Read Full Post »

Bucuria

„Bucuria Domnului nu înseamnă că eşti fericit când mergi la biserică sau când cânţi imnuri religioase sau când citezi versete biblice. Este bucuria aceea care va veni într-o zi, când în cele din urmă vei vedea faţă în faţă, limpede precum cristalul, lucrul pentru care ai fost creat. Acea tânjire secretă pe care ai purtat-o ca pe o rană toată viaţa îşi va găsi împlinirea (…)

A fost odată un om care avea acea bucurie. Oamenii l-au văzut. Oamenii L-au cunoscut. Odată, El le-a spus prietenilor Săi: „V-am spus (cum să rămâneţi în bucuria Mea) pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.”(Ioan15:11). Căutarea noastră după bucurie, căutarea aceasta nenorocită, plină de probleme, obsesivă şi nesfârşită ne spune că am fost creaţi după Dătătorul Bucuriei.” (165)

John Ortberg în „Credință și îndoială”

„O spun cu veneraţie: există în acea personalitate zrobitoare un fir care ar trebui numit timiditate. Era ceva ce El a ascuns de toţi oamenii atunci când s-a dus pe munte să se roage. Era ceva ce El acoperea mereu printr-o tăcere bruscă sau printr-o abruptă izolare. Era ceva unic, prea măreţ pentru ca Dumnezeu să ni-l arate în trecerea Lui pe pământul nostru; mi-am imaginat uneori că acest lucru era veselia Lui.”(165)

G.K.Chesterton in „Ortodoxia”

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: