Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Necategorisite’ Category

18119376_1668838663132683_2349260136484698682_n

De ce o fac?  Pentru a motiva o mână de oameni, sensibili la nevoile altora, a se alătura echipei Fundaţiei Hospice Emanuel! După cum ştiţi, prin campania „Oare eu cât (mai) #rezist?” ei urmăresc strângerea de fonduri necesare pentru construcţia clădirii, în care urmează să fie îngriji copii şi adulţi cu boli terminale!

Şi apropo de echipă: ei sunt cei care depun cel mai mare efort şi fac sacrificiul de care puţini dintre noi am fi în stare! Efortul de o zi al unui sportiv nu poate fi pus alături de timpul pe care aceşti oameni cu totul speciali îl petrec zilnic ajutând pacienţi de toate vârstele, copii şi adulţi care au nevoie disperată să simtă dragostea lui Dumnezeu, în timp ce trec prin valea umbrei morţii.

De ce o fac? Pentru a vă motiva pe voi, cei care citiţi aceste rânduri, să vă alăturaţi acestei lucrări, dăruind! Cred că renunţând la un desert azi, şi cumpărând o cărămidă pentru noua clădire a Centrului Hospice Emanuel, nu veţi regreta şi nu veţi pierde nimic. Dimpotrivă!

Citesc tot felul de informaţii despre alergarea unui ultra-maraton. Îmi fac planuri de antrenament, îmi tot aleg traseul şi-mi calculez orele de care aş avea nevoie în ziua cea mare, îmi fac o listă de cumpărături şi o alta cu lucrurile pe care să le iau cu mine în rucsac. Ştiu cum se aleargă 50 km (am scris aici despre asta), dar mai departe nu ştiu cum va fi! Şi nici cât voi rezista!

M-aş simţi enorm de încurajată dacă, măcar din solidaritate cu mine, aţi dărui cel puţin echivalentul unul desert în contul fundaţiei. Aş ştii că nu alerg degeaba! Şi… ştiţi voi deja că, ori de câte ori facem lucruri de felul acesta în Numele Domnului, Lui i le facem şi El nu le va trece cu vederea! Nici un pahar cu apă, darămite un desert, nu-i aşa?

Aici se pot face donaţii:

  • Cont donaţii în RON deschis la Banca Comercială Română, Oradea, RO83 RNCB 0032 0702 3947 0010
  • Cont donaţii în EUR, deschis la Banca Comercială Română, Oradea, RO24 RNCB 0032 0702 3947 0005
  • Donaţii în USD prin PayPal

 

Read Full Post »

corina rusu

Traversam o perioadă grea din viaţa mea. Aveam nevoie să-mi recâştig încrederea în forţele proprii, pentru a putea merge înainte pe drumul deschis de darurile şi chemarea mea. Aveam nevoie de vindecare, de bunătatea celor din jur… Domnul m-a trimis la Corina. Nu i-am povestit prea multe din luptele mele, dar a sluji (căci acesta e termenul potrivit, asta făceam noi la Şcoala Samuel) alături de ea şi sub autoritatea ei a fost exact lucrul de care aveam nevoie.

E vorba de felul în care m-a ajutat să mă integrez în colectiv şi să mă relaţionez la părinţii copiilor de la şcoală (uneori vorbind pentru mine, alteori lăsându-mă să clarific singură situaţiile tulburi ce se iveau), de timpul pe care mi l-a acordat să învăţ (permiţându-mi să greşesc şi oferindu-mi răgazul să realizez singură cum aş putea face mai bine unele lucruri), de preţuirea pe care mi-o arăta atunci când îmi cerea sfatul (în chestiunii în care, evident, se pricepea mult mai bine decât mine), de deschidere şi disponibilitatea de a împărtăşi din experienţele avute şi lucrurile învăţate, şi multe altele (aş putea scrie o carte!). Zâmbetul cu care mă întâmpina la şcoală, pe mine şi pe toţi cei care ne adunam acolo în fiecare zi, îmi lumina dimineţile. Venea să-mi dea ajutor de fiecare dată când simţea că aveam nevoie de el, şi nu ştiu să fi auzit vreun cuvânt de reproş din gura ei, deşi am lucrat alături aproape trei ani.

Îi iubea fierbinte pe copii, pe toţi copiii, şi se ruga pentru ei cu lacrimi. De câteva ori am auzit-o rostind rugăciuni de felul acesta, şi cred că şi acasă făcea acelaşi lucru. Vedea potenţial în ei, în toţi, şi le prevestea un viitor mare.

Mi-a povestit, într-o zi, cum a fost o vreme când a simţit că a ajuns la capătul puterilor. Şi cum a cerut ajutor. De la Dumnezeu, şi de la oameni. Şi cum a căutat vindecare. A fost momentul revelator pentru mine: Corina e o femeie puternică doar pentru că îşi doreşte asta (pentru familia ei, pentru cei din jur) şi depune efortul necesar depăşirii oricărui obstacol. Vine la şcoală cu mulţumire în suflet şi plină de optimism pentru că merge înaintea lui Dumnezeu şi cere să fie umplută. Înţelegi asta când o auzi stând de vorbă cu Dumnezeu! Orice aş scrie despre ea pare exagerat, dar chiar aşa o văd eu! Şi câte n-ar mai fi de scris…

La mulţi ani, Corina, eşti o binecuvântare!

Read Full Post »

18119376_1668838663132683_2349260136484698682_n

 

Despre motivaţie

Uneori e atât de greu să explici altora – dar chiar şi să clarifici pentru tine însuţi – faptele săvârşite şi hotărârile pe care le iei, într-un moment în care simţi că nu ai putea altfel, nu-i aşa? Şi cred că adesea e vorba de suferinţa noastră, căreia îi răspundem când prin răsfăţ, când prin legarea rănilor celor din jur. Cred că adesea facem unele lucruri (şi bune, şi rele) pentru că vrem să compensăm cumva faptele de nedreptate în faţa cărora ne revoltăm, plângem, disperăm, dar pe care nu le putem îndrepta în vreun fel. Dar ne putem rătăci uşor pe cărările întortocheate ale motivaţiilor noastre şi de cele mai curate din ele se lipeşte imediat afirmarea de sine, şi între ele se împleteşte dorinţa de prea-mărire… De-aia Isus ne spune că unele lucruri trebuie făcute în ascuns!

Neputinţa în faţa unor atrocităţi trecute pe mine mă obligă să caut oameni pe care i-aş putea mângâia în prezent, a căror durere aş putea-o alina acum. Da, iar citesc cărţi despre Auschwitz, simt nevoia să mă întorc acolo din când în când, nu-mi cereţi să vă explic de ce! Dar sunt multe alte lucruri care m-au făcut sensibilă la suferinţa ochişorilor micuţi. Şi, în vreme ce sunt mulţumitoare pentru sănătatea copiilor mei, nu pot să privesc cu detaşare disperarea părinţilor pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie altfel.

Vorbind despre motivaţii, cred că uneori e vorba pur şi simplu de şoapta Domnului în urechea ta! Blândă, dar cu autoritate, nu ai cum să nu o recunoşti. Dar e foarte greu sau chiar imposibil să convingi despre asta pe cineva care nu a auzit-o niciodată! Prea mulţi vor pretinde că îţi pot explica ei cum stă treaba cu deciziile în spatele cărora, chipurile, nu te poţi ascunde de ochiul lor pătrunzător.

Luaţi cum vreţi introducerea de mai sus, ceea ce doresc să vă scriu azi e că nu pot să nu mă implic în această nouă campanie de strângere de fonduri, „Oare eu cât (mai) #rezist?” (detalii aici), iniţiată de dl. Marius Cruceru, profesor al Universităţii Emanuel şi capelan al Centrului de Îngrijire Paliativă, Fundaţia Hospice Emanuel. Nici nu vă pot spune cât de mult ne-am bucurat, ca familie, pentru contribuţia pe care am putut-o avea vara trecută, pentru kilometri pedalaţi în mai multe rânduri şi pentru sponsorii care ni i-au transformat în bani, ce au fost donaţi pentru îngrijirea unor copii şi adulţi diagnosticaţi cu boli incurabile avansate!

Despre cei 50 de km alergaţi

Am alergat săptămâna trecută 50 de km, pentru a acoperi o donaţie care a fost făcută centrului, dar şi ca o pregătire pentru implicarea mea din vara aceasta. Ce vreau să fac? Sunt mai multe lucruri pe care le am în minte, dar de început aş vrea să alerg 100 de km în 24 ore. Nu ştiu cât rezist, cum nici părinţii care stau zi şi noapte la căpătâiul copiilor lor bolnavi nu ştiu cât vor mai putea rezista, şi se gândesc adesea la asta. Dar trebuie, ei nu au de ales. Eu aleg să fac ceva care mă va împinge dincolo de limitele pe care le-am testat deja. Ce rezolv cu asta? Păi… nimic, fără contribuţia voastră: căci la voi e „bagheta magică” prin care puteţi transforma kilometri mei în bani, pentru ca împreună să facem ceva frumos, ca mulţumire pentru cât ne-a dat Dumnezeu (şi sănătate, şi bunuri materiale) şi ca un gest prin care putem fi alături de cei care trec prin încercări ce par, pentru noi toţi, dincolo de limita la care ar putea rezista un om. De ar fi singur, de nu ar fi întărit de Dumnezeu! De-asta vrem să fim alături, de-asta vrem să-L vadă pe Dumnezeu prin gesturi pline de iubire!

Marţea trecută am alergat 50 de km, în condiţiile în care distanţa maximă parcursă de mine până în acel moment a fost de 21. Nu am avut emoţii, până nu am scris seara târziu pe facebook despre ce am de gând să fac. N-am mai putut dormi. Dimineaţa, când Dora a plecat la şcoală, m-am simţit prea obosită pentru a mă ridica din pat. Apoi s-a trezit Natan, care începe şcoala la ora 9. I-am spus că aş vrea să mai dorm, că mă aşteaptă o zi grea. M-am trezit aproape de ora 10, hotărâtă să pornesc la drum. Am mâncat, apoi mi-am pregătit rucsacul: mâncare, apă, batoane, tricou de schimb, bani, pelerina de ploaie (pentru cazul în care mă prinde noaptea şi îmi va fi frig). Am ieşit în stradă pe la 10 şi 20. Şi am pornit chiar din faţa casei. Pe drumul spre mare, de-a lungul râului Ripollet.

Îmi cumpărasem adidaşi noi, pentru că toate celelalte perechi îmi erau rupte. Dar cum eu am o problemă cu încălţămintea, pentru că am piciorul lat, am prevăzut că s-ar putea să mă deranjeze. M-am oprit pentru prima dată după vreo 7 km, ca să-mi aranjez degetele în ciorap. M-am mai oprit încă o dată pentru a-mi umple bidonul cu apă, de la o pompă de pe drum. M-am simţit bine, mi-am amintit tot timpul că trebuie s-o iau mai încet, dacă vreau să rezist 50 de km. Puţin după ora 1 am ajuns la mare. Aveam parcurşi 25 de km, şi planificam să mă odihnesc pe plajă.

Abia când m-am oprit am realizat cât de tare mă dor picioarele, şi în special tălpile. Am intrat într-un supermarket să-mi cumpăr apă. Ştiu foarte bine unde sunt aşezate pompele pe traseul ales – l-am parcurs de atâtea ori cu bicicleta –, şi am calculat că prima e prea departe. Şchiopătând, am tras căruciorul după mine. Am zărit bananele şi mi-am cumpărat două, amintindu-mi de un alt drum greu pe care mă rătăcisem cândva. Din maşina salvatoare cineva mi-a dăruit două banane, şi le-am înfulecat, cum rar s-a mai întâmplat să fac. Dar asta e din altă poveste!

Mi-am mai cumpărat o doză de Cola şi o sticlă de apă. Am ieşim pe plajă, m-am descălţat, mi-am pus tricoul ud la uscat. Am intrat cu picioarele în apa rece, m-am spălat pe faţă şi am lins de pe buze apa sărată a mării. Am mâncat un sandviş. Şi nu mai ştiu ce, deşi nu-mi era foame. Apoi m-am întins. Ce răsfăţ! Am stat cam o oră, încercând să aţipesc. Dacă nu ar fi bătut un vânt rece, cred că aş fi reuşit. Am aşteptat să mi se usuce tricoul. Când m-am sculat să plec, le-am luat pe ambele pe mine: şi pe cel de schimb, şi pe cel cu care venisem. Mi-era frig!

IMG_20170509_141648_1

Senzaţie ciudată la plecare: avântul pe care l-am luat nu s-a mai potrivit cu picioarele mele, pe care le simţeam dureroase. Am pornit, făcându-mi în gând planuri de oprire şi tot calculând felul în care mă încadram în timp. Am mai făcut pauze. Când am trecut de 40 de km m-am oprit lângă o pompă de apă şi m-am întins pe banca de alături. Am mai mâncat un baton (apropo, m-am întors cu jumătate din mâncare acasă). Mă consolam la gândul că, în cazul în care nu voi mai putea alerga, voi continua să merg, şi tot voi vedea cifra 50 înregistrată pe Strava.

Am ajuns şi la momentul critic: pentru a ajunge de pe malul râului în oraş, trebuia să urc destul de mult, indiferent pe ce cale aş fi ales s-o fac. Cea mai abruptă şi cea mai scurtă, pe care obişnuiesc să merg cu bicicleta, nu are trotuar pentru pietoni. Pe celelalte nu fusesem de prea multe ori şi nu eram sigură prin ce parte a oraşului voi intra. Nu ştiam cum să fac să evit panta…

Am început să plâng, de oboseală. L-am sunat pe Ian, dar mai aveam doar vreo 3 km şi trebuia cumva să ajung până la capăt. Am început să urc panta. Pe o porţiune mică am mers, nu am alergat propriu-zis. Apoi am ajuns sus şi am verificat harta, pentru a lua cel mai scurt drum spre casă. Când programul Strava m-a anunţat că am 50 de km, am oprit cromometrul. Era ora 6 şi 20. Mai aveam vreo 500m până acasă şi mai departe am mers la pas, încercând să mă liniştesc.

50 km

Noaptea următoare am dormit rău, mă deranja ceva la spate. Dimineaţa am văzut că era vorba de o rană destul de urâtă făcută, probabil, de rucsac, în timpul alergării. Am dormit şi ziua următoare, în mai multe rânduri, iar pe scări am coborât cu mare greutate. Tălpile m-au durut mai multe zile. Şi totuşi…

…vreau să alerg 100 de km

Deşi în seara acelei zile mi-am spus că nu voi mai încerca niciodată mai mult de-atât, mai târziu, când am văzut la ce se angajează alţii, m-am răzgândit. Păi mie mi-a luat doar câteva ore din zi, nici nu a trebuit să alerg noaptea. Păi eu am făcut o pauză lungă, nu chiar atât de necesară. Păi eu am reuşit fără ajutor, pe când alţii îşi cheamă prietenii să-i sprijine. Păi eu am alergat tot timpul şi chiar am o viteza medie bună, deşi credeam că ajung să-mi târăsc picioarele după mine într-un mers de melc turbat…

Aşa că am decis că vreau să fac ceva care să mă solicite mai mult, ca un gest de solidaritate cu părinţii suferinzi. Doară mamele, care stau lângă copiii lor grav bolnavi, nu au pauză de plajă şi nici nopţi întregi dormite. Când am născut primul copil, chiar credeam – pe bune! -, că nu voi rezista atâtor nopţi nedormite şi solicitărilor zilnice. Oare nu gândesc aşa şi mamele la care m-am referit mai sus? Şi oare chiar nu stă în putinţa noastră să schimbăm ceva, să le uşurăm sarcina?

Ce puteţi face voi? Puteţi renunţa la un desert, sau la o masă, sau la… mai mult, ştiţi voi! Şi noi o vom face, încă nu am decis cât din alocaţiile primite lunar vor dona copiii mei, şi cât din venitul nostru. Un km alergat se consideră a valora 2,5 euro. Îmi doresc să strâng 250 de euro pentru Hospice, plătind cu ore de antrenament şi multă trudă. Voi poate că o puteţi face în alt fel: ore suplimentare undeva, un serviciu pentru care sunteţi plătit, multe altele. Să dăruim, deci, fiecare după posibilităţile şi darurile noastre!

De asemenea, cel puţin patru alergători din zona în care locuiesc (între care şi Natan, fiu meu) sper să mă însoţeasc pe ultimii 10 – 20 km. Le-o voi cere! Îmi va fi greu când va apune soarele şi se va face noapte… Familia mea va petrece câteva ore în parc (caut unul care să nu se închidă pe tipul nopţii), pentru a nu mă lăsa singură. Nu am să pot fără sprijinul oferit de cei apropiaţi!

Şi nu am să pot fără rugăciunile voastre! Mai mulţi mi-au scris că îmi vor fi alături în acest fel, şi ştiu că reuşita depinde de puterea pe care mi-o dă Dumnezeu. La fel ca reuşita voastră, în împlinirea sarcinilor de fiecare zi! La fel ca reuşita celor ce-şi trăiesc ultimele zile, nu-i aşa?

Vestea bună este că am primit deja 50 de euro! De vreţi să vă alăturaţi, mă puteţi contacta, dar ar fi mai simplu să trasferaţi banii direct în conturile fundaţiei! Vă rog doar să mă înştiinţaţi, sau să specificaţi acolo că sunt pentru km alergaţi de mine!

Aici se pot face donaţii, astea sunt conturile:

  • Cont donaţii în RON deschis la Banca Comercială Română, Oradea, RO83 RNCB 0032 0702 3947 0010
  • Cont donaţii în EUR, deschis la Banca Comercială Română, Oradea, RO24 RNCB 0032 0702 3947 0005
  • Donaţii în USD prin PayPal

IMG_20170515_180456

Read Full Post »

Read Full Post »

img_20170204_182930

Mi-a amintit un prieten, zilele astea, că fac parte din diaspora, că sunt departe, şi că ceea ce am scris eu până acum e privit prin realitatea acestui fapt. Îmi părea că îmi pune la îndoială fie dreptul de a mă implica (odată ce am plecat din ţară), fie patriotismul şi iubirea de neam. Cică am înţeles taman pe dos ce a vrut să spună! Cât despre faptul că locuiesc acum în Spania: tocmai pentru a-i sluji pe românii de aici, după chemarea pe care înţelegem că am primit-o de la Dumnezeu, ne-am mutat din nou! Nu sunt doar vorbe, dar cine nu ştie ce înseamnă să fii călăuzit spre o alegere ce-ţi schimbă complet planurile şi-ţi dărâmă „tot ce ţi-ai zidit în gând”, nu înţelege!

Nu ştiu care sunt prejudecăţile voastre, dar eu sunt mândră de românii din diaspora, de felul în care găsesc modalităţi de a arăta că le pasă, de faptul că sunt alături de cei care protestează în ţară. Fără îndoială că experienţa lor ca emigranţi le oferă posibilitatea de a vedea lucrurile dintr-un unghi nou, şi noi toţi putem fi câştigaţi ascultându-i şi corectând imaginea pe care ne-o facem despre situaţia de „acasă” sau despre ceea ce numim „normalitate”!

Sâmbăta trecută am fost la Consulatul României din Barcelona, alături de cei care s-au adunat să protesteze împotriva OUG (300 – 350 de oameni). Am fost atât de emoţionată când s-a cântat imnul pentru prima dată, n-am putut să-mi reţin lacrimile, şi nici să le şterg pe furiş. Tot am vrut să scriu despre orele petrecute acolo, despre ce s-a strigat, despre faptul că s-a rostit „Tatăl nostru”, despre cântările ce mi-au adus aminte de alte momente de cumpănă pentru ţara noastră (revoluţia, mineriada)…

Nu am putut merge la întâlnirile de protest în fiecare zi, dar am găsit o cale prin care să aduc în atenţia trecătorilor din oraşul în care locuiesc, Sabadell, cauza României: mi-am făcut două pancarte, cu „Pray for Romania” şi „#rezist”, pe care le-am legat de bicicletă. Am pedalat câţiva km aşa, mai fac o tură şi azi!

***

Văd printre prietenii mei oameni reţinuţi, care preferă să privească la ce se întâmplă ca la un spectacol. Oameni care nu se pripesc să ia vreo poziţie, aşteptând ca istoria să le confirme sau infirme legitimitatea şi înţelepciunea unui gest. Recunosc că nu-i înţeleg!  Îmi pare că unele lucruri se văd cu ochiul liber (aroganţa şi prostia celor din guvern, dispreţul pe care îl au faţă de oameni şi faţă de valorile creştine pe care le susţinem). Şi dacă acum nu e timpul pentru exprimare, atunci când? Până acum nu mi-a părut rău nici de poziţia pe care am luat-o în 2012, nici de participarea la întâlnirile de susţinere a familiei Bodnariu. Prefer să greşesc protestând, alături de atâţia oameni de bine, decât să mă refugiez în neputinţa de a şti (ce e mai bine şi care sunt implicaţiile pe termen lung), de a schimba (ceva în ţara noastră), sau participa la destinul ţării!

***

Citeam zilele astea despre cât de înşelătoare poate fi inima, şi despre faptul că adesea nu suntem conştienţi de adevăratele motivaţii ale deciziilor noastre. Am citit un interviu cu Mircea Miclea, în care spunea: „Când emoţia e intensă, raţiunea e în slujba ei”. Deciziile sunt luate foarte adesea pe baza a ceea ce simţim, apoi mintea produce argumente prin care să justifice hotărârea luată. Aplicat la simpatia mea pentru protestatarii antiguvernamentali din ţară: recunosc, în mintea mea există încă o asociere puternică a PSD-ului cu Iliescu, a lui Iliescu cu mineriada şi comunismul, iar judecata mea privitoare la partidul majoritar e afectată de acestea. Mi se face scârbă numai când mă gândesc la istoria acestui grup de oameni fără scrupule, care şi-au bătut joc de un popor, poporul din care fac parte! N-aş putea vreodată vota cu PSD, chiar de toţi corupţii ar fi scoşi din partid şi înlocuiţi cu oameni despre care nu ştiu nimic! I can’t help myself!

***

Să închei cu un verset din Scriptură, că aşa-i bine şi frumos: Prov 17:15 – „Cel ce iartă pe vinovat şi cel ce osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului”! De meditat: cine trebuie să ierte sau să condamne? Am şi eu vreo responsabilitate, sau e doar treaba celor implicaţi în conducere? Cum afectează nedreptate dintr-o ţară destinul ei? Ce putem face pentru urmaşii noştri?

Read Full Post »

IMG_20170204_182930.jpg

Trec prin diferite stări, mi-e greu să mă apuc de un subiect şi să-l duc până la capăt! Mă hrănesc cu articole despre cele întâmplate în ţară. Şi plâng, şi râd! Cei care sunteţi departe ştiţi cum e să urmăreşti de la distanţă evenimentele ce îşi pun amprenta pe destinul poporului din care faci parte! Mi-am amintit zilele astea de alegerile din 2000: eram stabilită în Yakutsk de câteva luni, fără computer şi acces la internet. Citisem despre cei doi candidaţi între care cei din neamul meu trebuiau să aleagă. Mă simţeam înşelată şi neputincioasă. Membrii GDS (Grupul de Dialog Social) să ceară oamenilor să voteze cu Iliescu? Cât de grav trebuie să fie, deci? – mă frământam atunci. Printre altele, la protestul de sâmbătă, în Barcelona, oamenii scandau: „Iliescu judecat / Pentru sângele vărsat”. A trebuit să explic fiului meu despre ce este vorba! Ce mai lecţie de istorie: revoluţia, mineriada, un partid „ciuma roşie”.
Pe cât de mare mi-a fost indignarea în ziua în care m-am lămurit cum e cu ordonanţa de urgenţă privind codurile penale (mi-a fost greu să cred că se poate chiar aşa, apoi mi-a fost ruşine mie pentru aceşti oameni aleşi nu ştiu cum să ne reprezinte neamul), pe atât de bucuroasă sunt de fiecare dată când citesc despre (mai mult…)

Read Full Post »

Şi nouă ne pasă!

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: