Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Necategorisite’ Category

pirinei

Eram la 2800m altitudine, în Pirinei, înaintând pe creasta ce leagă vârfurile Puigmal (2913) şi Pic del Segre (2810) de Pic de Finestrelles (2827). După o odihnă scurtă pe versantul de vest, pentru a ne feri de vântul năprasnic care ne întâmpinase duşmănos aproape de cucerirea primului vârf şi ne urmărise peste tot cu aceeaşi înverşunare, am pornit din nou. Uzi de ploaia şi grindina ce ne lovise cu furie, nu ne puteam opri din tremurat decât prin efortul de ne continua drumul.

pirinei1

La 2913m, pe vârf!

Când am ieşit din adăpostul oferit de stânci, vântul a început iarăşi să urle înnebunit la noi, făcându-ne imposibilă comunicarea. Ne-am prins de pietre şi, pentru o vreme, am stat aşa, respirând adânc. Trebuia mereu să ne întoarcem capul în direcţia potrivită pentru a putea trage aer în piept, neputinţa de a inhala era ceva ce nu am mai experimentat niciodată în călătoriile pe munţi (puteţi înţelege despre ce e vorba dacă scoateţi capul pe geamul maşinii,  în timpul mersului). Abia puteam zări ce ne aşteaptă dar cercetam, atât cât reuşeam, cărarea spre vârful după care băieţii care au luat-o înainte nu se mai zăreau. Trebuia s-o străbatem ţinându-ne strâns cu mâinile de stânci, pentru a nu fi aruncaţi înapoi şi departe în hăul spre care nu apucasem să privim, dar a cărui imagine ne fusese cumva compusă din povestiri sumbre şi strecurată acum printre gândurile tulburi ce se agitau şi ele neliniştite în mintea noastră. Degetele roşii şi umflate abia le mai simţeam, nasul curgea într-una şi hainele ude fluturau în vânt (precum cravatele de pionieri din vremurile „de aur”) prevestind parcă răul ce ne aştepta pe drum.

pirineiadapost

Nu arătăm chiar rău!

Unii au luat drumul pe cărarea ce părea a ocoli vârful pe versantul de vest, hotărâţi a coborî spre locul în care am campat, Vall de Nuria. La câţiva metri în urmă mea, Delia încerca să-mi comunice ceva. Am desluşit greu: „E prea periculos!” Nu puteam să nu-i dau dreptate, dar nici nu aş fi putut renunţa la urcuş. Încerc să-i spun eu multe, să-i dau soluţii, să-i explic faptul că trebuie să îl ajung din urmă pe Natan, dar vântul îmi fură vorbele, le spulberă şi duce fărâme din ele undeva departe. Nu reuşeşte să înţeleagă nimic, iar eu o las în urmă şi îmbrăţişez pietrele, după ce mă asigur că nu s-ar putea desprinde din stânca ce stă dreaptă şi neclintită, precum un credincios ce se agaţă de Dumnezeu. Când ajung sus încep să alerg, cam în zig-zag şi clătinat, dar mă bucur de senzaţia de libertate pe care mi-o oferită mica mea reuşită. Fac semne cu mâinile pentru a cere ajutor, dar nimeni nu mă poate zări, deşi nu sunt departe. Ajung la Simon şi-i spun abia respirând: „Delia nu a putut urca!”

pirinei7

Natan urcând pe drumul spre Vall de Nuria, vineri seara

***

E doar un episod, şi cred că ştiţi deja că are un final fericit. Aventura noastră prin Pirinei a fost asemenea jocului „Simon spune”, din două motive: pentru că Simon era liderul de grup care a organizat totul şi pe care l-am urmat încrezători, fără a pune prea multe întrebări; şi pentru că înaintea oricărui verb care desemna o intervenţie pe care noi nu o puteam face, puneam substantivul propriu „Simon” (Simon rezolvă, Simon ajută, Simon află…).

pirinei10

Dimineaţă, dimineaţă…

Nu cred că vă încântă ideea de a porni la ora 8 seara pe un drum de 3 ore jumătate, cu 800m diferenţă de nivel – ducând în spate cort, sac de dormit, mâncare pentru aproape două zile şi alte cele trebuincioase – dar nu vă pot scrie cât de frumos a fost să privesc valea în lumina galben-portocalie a lunii, să-i ghicesc relieful după bolborositul agitat al apei şi foşnetul neliniştit al frunzelor, să zăresc luminile staţiunii situate la 2000m altitudine cum se oglindesc în oglinda lacului, să fac cortul în bătaia lanternei şi apoi să mă opresc din tremurat încălzind locul în sacul de dormit, să-mi tragi gluga peste părul ud… of, iar am început cu cele rele!

pirinei9

Şi mereu surprize: în timpul nopţii reci bidonul cu apă, pe care nu l-am închis bine, s-a vărsat şi a udat sacii noştri de dormit; dimineaţa Darius – care a ajuns abia la 2 noaptea la locul de campare, venind cu tura a doua – ne-a întâmpinat, tocmai acolo, cu un tort mare (şi promitea a ne oferi o cafea caldă, făcută pe o butelie mică spre care priveam ca spre un obiect magic; că vântul nu ne-a lăsat să aprindem focul şi am băut în schimb apă rece nu anulează frumuseţea gestului de a-i bucura pe alţii, nu-i aşa?; La mulţi ani încă o dată, Darius!); peisajul superb pe care l-am zărit abia dimineaţă (râul, podul, pajiştea pe care păşteau liniştiţi caii, turnul clădirii şi bisericuţa…); coloritul florilor mărunte ce parcă era presărate de Marele Semănător chiar înaintea noastră, printre pietrele şlefuite de vreme (albastre, mov, albe, galbene, toate de forme diferite şi uimitor de gingaşe); şi nu în ultimul rând oamenii extraordinari pe care am apucat să îi cunosc, români de-ai noştri (cu străinii nu am prea reuşit să conversez)!

pirinei2

După experienţa cu care mi-am început postarea am hotărât să votăm dacă să ne întoarcem din drum sau să ne continuăm înaintare spre Pic de Nuria (2796). Nu am vrut să ne întoarcem, am mers mai departe şi am mai urcat un vârf, deşi vremea rea ne-a încetinit considerabil şi am făcut doar jumătate din ce ne-am propus iniţial. Deci va trebui să mergem încă o dată pentru a relua traseul! Cine vine cu noi?

Anunțuri

Read Full Post »

12105956_10153187263987423_1239332674016207942_n

După primul an petrecut în Siberia, ne-am întors în ţară pentru un curs de vară, beneficiind de sponsorizarea călătoriei costisitoare pe care aveam să o facem (e vorba de 8 mii de km).  Pentru că ne duceam viaţa la capătul pământului cu un buget (prea) mic, am hotărât să economisim nişte bani şi să luăm din Moscova, la întoarcere, nu avionul, ci trenul. Asta însemna că la cele trei zile de călătorie până în capitala Rusiei aveam să adăugăm încă o săptămână. Dar asta însemna şi că puteam lua cu noi atâtea bagaje câte doream (cum le mutam din loc în loc e altă poveste). Printre altele mi-am luat o floare cu frunze mari, cică se numeşte Ureche elefantului, şi dacă-aţi ştii ce m-am mai chinuit să o ţin în viaţă în anii care au urmat (iernile sunt lungi acolo, după cum aţi aflat deja, şi planta nu vedea lumina soarelui câteva luni de zile)!

În lunga noastră călătorie am pornit din Oradea şi la gară ne-au condus câţiva prieteni. Ţin minte bine cum, la un moment dat, pe peron a apărut Alin Cristea şi ne-a înmânat un cadou pe care l-am păstrat, în anii care au urmat, ca pe o comoară: într-o cutie de folii transparente, de tip A4, ne-a pus atâtea foi câte încăpeau. Nu le-am numărat niciodată. Conţineau: articole şi citate din „Dilema” (dar şi din alte publicaţii), scrieri de-ale lui Dan Perjovski şi Andrei Pleşu, capitole din Noica, liste cu personalităţi ale mileniului 2, informaţii despre calendarul iulian şi gregorian, poeme de Ion Pillat, liste cu piesele muzicii clasice, poezii de Ioan Alexandru, principii ale unei bune interpretări, date despre baptiştii din România, „Rânduri pentru premianţi” (să ştii că m-a urmărit textul acesta!) şi multe altele. Le-am luat cu mine aici în Spania! Mă gândesc să le dăruiesc, cândva, fiicei mele, cred că le va preţui la fel de mult! Uitasem să scriu: asta era în 2000, când accesul la internet nu era la îndemâna oricui! Cât despre floarea de care aminteam mai sus, cu frunze mari… cine ştie dacă mai trăieşte pe undeva prin nord! Nu era atât de valoroasă ca s-o mai plimb cu mine!

IMG_20170706_120656

În anii care au urmat (mă refer la cei 10 petrecuţi în Yakutsk) am revenit în România în concedii, şi cred că de fiecare dată l-am vizitat şi pe Alin. La fiecare din aceste ocazii am primit câte o carte, printre care „Omul recent” şi „Despre îngeri”. Ultima dată am fost în Oradea anul trecut, parcă. La invitaţia lui, ne-am plimbat cu Alin în oraş şi am intrat în librării. Aş fi vrut mult să-i cumpăr o carte, dar mă simţeam atât de stângace: nu am ştiut ce şi cum să o fac… mi-e ruşine când mă gândesc la nepriceperea mea! La una din librăriile creştine însă el a făcut cadouri copiilor mei!

IMG_20170706_120822

Am scris doar despre generozitatea ieşită din comun şi preţuirea pe care ne-a arătat-o Alin, mie şi familiei mele. Sau doar despre câteva momente care susţin cele spuse de mine. Tot ce descopăr despre Alin în continuare privesc prin prisma oferită de aceste experienţe comune! Şi… spune-ţi voi: cum să nu-l preţuiesc? Nu-i altul ca el! La mulţi ani, Alin Cristea!

IMG_20170706_120719

Read Full Post »

in-fata-potrivnicilor-mei-gracia-burnham

sursa: aici

Cartea scrisă de Gracia Burnham şi Dean Merrill, „În faţa potrivnicilor mei”, tradusă de Casa Cărţii din Oradea şi publicată în 2015, conţine povestea misionarilor americani Martin şi Gracia Burnham, care au petrecut un an şi 11 zile în captivitate, fiind răpiţi şi ţinuţi ostatici de către o grupare teroristă din Filipine. Despre cele trăite înainte, în timpul şi după această perioadă scrie Gracia, pentru că Martin a fost răpus de trei focuri de armă în timpul ultimei confruntări armate, ce a dus la eliberarea ostaticilor.

Îmi place acest citat din USA Today, selectat pentru prima pagină a cărţii: „Dilema… nu este de ce ar alege Dumnezeul atotputernic să lase un om pe mâna forţelor răului, ci cum răspunde omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, în faţa răului. Familia Burnham, în condiţii violente, s-a împrietenit cu gărzile, i-a mângâiat pe cei care erau ostatici împreună cu ei şi şi-au păstrat credinţa în Dumnezeu, care părea că i-a abandonat.” Şi exact asta e ceea ce înţelege, cred eu, orice cititor atent, care a parcurs povestea soţilor Burnham: care e întrebarea pe care trebuie să o luăm în calcul în faţa răului şi cum ar trebui să răspundem la ea. Experienţa acestor oameni greu încercaţi va măsura, de acum, reacţiile noastre în situaţii dificile, disperate, furtunoase.

Se spun multe pe parcursul celor 350 de pagini: de la poveştile de un farmec aparte al vieţii de misionar şi situaţiile pline de haz dezvăluite de diferenţele culturale, la condiţiile inumane şi starea disperată în care ajunseseră ostaticii, pe măsură ce speranţa eliberării pălea. La un moment dat, (mai mult…)

Read Full Post »

apologetica_in_jurul_mesei

sursa: aici

Cartea „Apologetica în jurul mesei: conversaţii pentru întreaga familie”(Vlad Crîznic, editor general) a fost gândită, iniţial, ca un ajutor pentru părinţi. Care părinte nu s-a simţit niciodată încurcat în faţa unor întrebări dificile despre credinţă, venite chiar din partea copiilor lui? Dar, pe de altă parte, care părinte nu s-a minunat de felul în care copilul ajunge să intuiască unele adevăruri profunde, de asociaţiile pe care le face, de modul simplu şi uimitor totodată în care pune în practică lucrurile învăţate, de creativitatea pe care o foloseşte în încercarea de a explica fenomenele observate, de imaginile creionate în mintea lui, de frumuseţea pe care o găseşte în lucrurile mărunte, de imaginaţia cu care împodobeşte enunţurile a căror relaţie cu realitatea îi scapă? Poveştile noastre îmi par atât de sărace, uneori, iar bogăţia de imagini din mintea unui micuţ nu ar trebui ciopârţită, ci sporită!

Să ne întoarcem la carte! Capitolul şase (aici găsiţi rezumatul meu pentru primele capitole) e scris de Anne Barbosu şi se vrea un răspuns la întrebarea: „Cum decide Dumnezeu cine ajunge în Rai sau în Iad?”. Cei doi termeni cu referire la locurile în care oamenii îşi petrec veşnicia au un conţinut vag în mintea celor mai mulţi, adesea fiind umplut cu imagini din scrieri literare, opere de artă sau chiar jocuri video. Mai mult, lucrurile acestea ne-au fost revelate doar parţial. Se cere, deci, o clarificare, aşa că autoarea scrie despre „Ce ar trebui să ştiu eu, ca părinte, despre Iad?”, şi respectiv despre Rai. În cadrul următoarei secţiuni, „Cum hotărăşte Dumnezeu unde vom ajunge?”, ea discută despre (mai mult…)

Read Full Post »

apologetica_in_jurul_mesei

sursa: aici

Cartea al cărei editor general e Vlad Crîznic, „Apologetica în jurul mesei: conversaţii pentru întreaga familie”, apărută la Editura Neword Press din Arad anul trecut, adică în 2016, reuneşte eforturile câtorva părinţi, cunoscuţi lumii evanghelice datorită pregătirii lor teologice sau slujirii prin care sunt implicaţi în viaţa bisericii. Lucrarea se vrea a fi o unealtă la îndemâna celor care caută repere în formularea unor răspunsuri pe înţelesul tuturor (al ochişorilor micuţi, dar nu numai) la întrebările esenţiale privitoare la credinţa creştină. Fiecare capitol conţine, la sfârşitul lui, o lista de lecturi suplimentare, întrebări pentru discuţii şi întrebări pentru aprofundare. De asemenea, câteva informaţii despre fiecare autor în parte.

Care sunt întrebările? Cine răspunde la ele? La prima, „De unde ştim că există Dumnezeu?”, răspunde, evident, Vlad Crîznic, cunoscut lumii evanghelice pentru conferinţele (sau weekend-urile) de apologetică, ţinute atât în ţară cât şi în diaspora, în calitate de director al RZIM Zacharias Trust din România. În răspunsul pe care îl formulează, Vlad Crîznic face diferenţa dintre căile prin care Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu şi argumentele pentru existenţa Lui. Apoi selectează patru argumente: cosmologic, teleologic, moral şi din dorinţă. Avându-i, printre alţii, pe C.S.Lewis şi pe Norman Geisler în lista bibliografică (doi din autorii mei preferaţi), se înţelege că textul conţine formulări clare şi concise, ilustraţii revelatorii şi demonstraţii ce par de neclintit. Acum, (mai mult…)

Read Full Post »

18119376_1668838663132683_2349260136484698682_n

De ce o fac?  Pentru a motiva o mână de oameni, sensibili la nevoile altora, a se alătura echipei Fundaţiei Hospice Emanuel! După cum ştiţi, prin campania „Oare eu cât (mai) #rezist?” ei urmăresc strângerea de fonduri necesare pentru construcţia clădirii, în care urmează să fie îngriji copii şi adulţi cu boli terminale!

Şi apropo de echipă: ei sunt cei care depun cel mai mare efort şi fac sacrificiul de care puţini dintre noi am fi în stare! Efortul de o zi al unui sportiv nu poate fi pus alături de timpul pe care aceşti oameni cu totul speciali îl petrec zilnic ajutând pacienţi de toate vârstele, copii şi adulţi care au nevoie disperată să simtă dragostea lui Dumnezeu, în timp ce trec prin valea umbrei morţii.

De ce o fac? Pentru a vă motiva pe voi, cei care citiţi aceste rânduri, să vă alăturaţi acestei lucrări, dăruind! Cred că renunţând la un desert azi, şi cumpărând o cărămidă pentru noua clădire a Centrului Hospice Emanuel, nu veţi regreta şi nu veţi pierde nimic. Dimpotrivă!

Citesc tot felul de informaţii despre alergarea unui ultra-maraton. Îmi fac planuri de antrenament, îmi tot aleg traseul şi-mi calculez orele de care aş avea nevoie în ziua cea mare, îmi fac o listă de cumpărături şi o alta cu lucrurile pe care să le iau cu mine în rucsac. Ştiu cum se aleargă 50 km (am scris aici despre asta), dar mai departe nu ştiu cum va fi! Şi nici cât voi rezista!

M-aş simţi enorm de încurajată dacă, măcar din solidaritate cu mine, aţi dărui cel puţin echivalentul unul desert în contul fundaţiei. Aş ştii că nu alerg degeaba! Şi… ştiţi voi deja că, ori de câte ori facem lucruri de felul acesta în Numele Domnului, Lui i le facem şi El nu le va trece cu vederea! Nici un pahar cu apă, darămite un desert, nu-i aşa?

Aici se pot face donaţii:

  • Cont donaţii în RON deschis la Banca Comercială Română, Oradea, RO83 RNCB 0032 0702 3947 0010
  • Cont donaţii în EUR, deschis la Banca Comercială Română, Oradea, RO24 RNCB 0032 0702 3947 0005
  • Donaţii în USD prin PayPal

 

Read Full Post »

corina rusu

Traversam o perioadă grea din viaţa mea. Aveam nevoie să-mi recâştig încrederea în forţele proprii, pentru a putea merge înainte pe drumul deschis de darurile şi chemarea mea. Aveam nevoie de vindecare, de bunătatea celor din jur… Domnul m-a trimis la Corina. Nu i-am povestit prea multe din luptele mele, dar a sluji (căci acesta e termenul potrivit, asta făceam noi la Şcoala Samuel) alături de ea şi sub autoritatea ei a fost exact lucrul de care aveam nevoie.

E vorba de felul în care m-a ajutat să mă integrez în colectiv şi să mă relaţionez la părinţii copiilor de la şcoală (uneori vorbind pentru mine, alteori lăsându-mă să clarific singură situaţiile tulburi ce se iveau), de timpul pe care mi l-a acordat să învăţ (permiţându-mi să greşesc şi oferindu-mi răgazul să realizez singură cum aş putea face mai bine unele lucruri), de preţuirea pe care mi-o arăta atunci când îmi cerea sfatul (în chestiunii în care, evident, se pricepea mult mai bine decât mine), de deschidere şi disponibilitatea de a împărtăşi din experienţele avute şi lucrurile învăţate, şi multe altele (aş putea scrie o carte!). Zâmbetul cu care mă întâmpina la şcoală, pe mine şi pe toţi cei care ne adunam acolo în fiecare zi, îmi lumina dimineţile. Venea să-mi dea ajutor de fiecare dată când simţea că aveam nevoie de el, şi nu ştiu să fi auzit vreun cuvânt de reproş din gura ei, deşi am lucrat alături aproape trei ani.

Îi iubea fierbinte pe copii, pe toţi copiii, şi se ruga pentru ei cu lacrimi. De câteva ori am auzit-o rostind rugăciuni de felul acesta, şi cred că şi acasă făcea acelaşi lucru. Vedea potenţial în ei, în toţi, şi le prevestea un viitor mare.

Mi-a povestit, într-o zi, cum a fost o vreme când a simţit că a ajuns la capătul puterilor. Şi cum a cerut ajutor. De la Dumnezeu, şi de la oameni. Şi cum a căutat vindecare. A fost momentul revelator pentru mine: Corina e o femeie puternică doar pentru că îşi doreşte asta (pentru familia ei, pentru cei din jur) şi depune efortul necesar depăşirii oricărui obstacol. Vine la şcoală cu mulţumire în suflet şi plină de optimism pentru că merge înaintea lui Dumnezeu şi cere să fie umplută. Înţelegi asta când o auzi stând de vorbă cu Dumnezeu! Orice aş scrie despre ea pare exagerat, dar chiar aşa o văd eu! Şi câte n-ar mai fi de scris…

La mulţi ani, Corina, eşti o binecuvântare!

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: