Am fost tare confuză zilele trecute când m-am trezit că lumea se împarte în cei care sunt Charlie şi cei care declară că nu sunt. Şi pentru că încă nu aflasem de evenimentul care a declanşat un asemenea val şi nici nu ştiam de publicaţia al cărei nume a fost preluat, m-am gândit la Charlie Chaplin şi mi-i imaginam pe jumătate din prietenii mei umblând ca el, purtând joben şi lăsându-şi mustaţă. Fără să caut anume am dat peste un anunţ: mustaţă Charlie Chaplin autoadezivă!
Je suis Charlie
„Je suis Charlie” e mărturia unei solidarităţi aproape fără precedent cu un grup de oameni ce au suferit o nedreptate, fiind victimele unor extremişti care s-au răzbunat în plină zi pentru… hm, aici se complică puţin treaba! Creionul nu e atât de inofensiv, ştim cu toţii, de aceea nu pot scrie că pentru simple caricaturi! Dar oricât de vinovaţi şi răi intenţionaţi ar fi jurnaliştii de la Charlie Hebdo faţă de o anume grupare (nu ştiu dacă e cazul, nu discut asta aici, dar chiar presupunând asta), ceea ce li s-a întâmplat trebuie condamnat şi cred că mişcarea de susţinere a lor e binevenită! Ar putea crea un precedent bun!
Mă întreb cum ar fi fost dacă în timpul războiului ar fi existat un asemenea sprijin pentru evrei, şi o mare grupare de oameni de diferite naţionalităţi şi-ar fi pus panglica sau ecusonul cu Steaua lui David, însemnul ce-i diferenţia de restul cetăţenilor! Mă întreb cum ar fi fost dacă, pe vremea instaurării regimului comunist în ţara noastră, mare parte a românilor s-ar fi solidarizat în jurul PNL (indiferent dacă simpatizau cu partidul sau nu), sau a…! Sau dacă, în condiţiile în care comuniştii ar fi persecutaţi, eu mi-aş pune însemnul „Şi eu sunt comunist” numai pentru a apăra libertatea lor de exprimare (urăsc comunismul şi refuz să-i văd vreo parte bună, de-asta am luat acest exemplu)! Mă întreb de ce până acum nu am găsit soluţii creative pentru a sta alături de creştinii persecutaţi peste tot în lume! Hm, e mai complicat, ştiu!
Cele întâmplate m-au provocat să mă gândesc la disponibilitatea mea de a muri pentru libertatea altuia de a gândi diferit! Cum e însă cu libertatea de a exprima chiar şi ceea ce eu nu aprob şi mai precis ceea ce eu cred că poartă sămânţa răului? Ziceam eu că e complicat!
Je ne suis pas Charlie
Într-un astfel de moment cred că asocierea cu Charlie Hebdo nu e lipsită de noimă sau de o oarecare judecată înţeleaptă. Cred că e creştinesc să te identifici cu cel nedreptăţit, cu cel care suferă! Nimeni nu are dreptul de a se răzbuna singur luând viaţa cuiva, nu are nici o justificare pentru un astfel de gest! Prea multe sunt filmele în care un musculos, atunci când sprijinul de la organele de ordine îi este refuzat, îşi face dreptate singur făcând prăpăd în stânga şi în dreapta, cu o mulţime de victime colaterale! Dacă te identifici cu viteazul care pentru o cauză bună calcă peste cadavre, ai o anumită satisfacţie, cred (măcar şi-a salvat fiica, sau a scos din ecuaţie o întreagă mafie). Dar dacă l-ai vedea pe stradă şi cineva apropiat ţie s-ar întâmpla să-i stea în cale?
Aici însă miza e şi mai mare: nu ne permitem să ne lăsăm intimidaţi de armele unor extremişti şi să dăm înapoi, nu-i aşa? Că mergând cu spatele nu ştim unde am putea ajunge! Solidaritatea exprimă şi un astfel de mesaj: există nişte legi, cărora trebuie să ne supunem toţi, emigranţi sau nu, majoritari sau nu!
În acelaşi timp, cred că suntem provocaţi să gândim puţin şi dintr-un alt unghi: oare nu subestimăm, de data asta, puterea cuvintelor? Sau a unor imagini? Oare chiar nu trebuie să existe nici o (auto)îngrădire în folosirea lor? Oare nu tocmai ele ţintesc la schimbări de conduită, valori, atitudini? Oare nu ating? Oare nu pângăresc? Oare nu poartă sămânţa unui rău care, odată ce va creşte, va fi greu de stopat? Şi îngrădirea libertăţii de exprimare (o ştim prea bine, doar am trăit în astfel de vremuri), şi neîngrădirea ei pot avea consecinţe din cele mai grave (uite aici un exemplu în care prăpastia dintre occident şi lumea musulmană s-a căscat din nou aducând noi ameninţări).
Nu iau în discuţie publicaţia celor de la Charlie Hebdo, cred că aţi văzut caricaturile şi v-aţi familiarizat puţin cu conţinutul articolelor semnate de ei. Nu ştiu dacă, aşa cum s-a scris, ei atacau doar prostia, bigotismul şi corupţia instituţiilor religioase. Nu-mi pare a fi aşa, dar cred că nu e momentul să analizăm asta. Cred însă că libertatea de exprimare va trebui să capete un conţinut mai precis şi că ea nu e valoarea supremă.
Şi cei care susţin, răspicat, că nu sunt Charlie, au motive întemeiate să o facă. Nu aş putea să port un tricou cu una din caricaturile publicaţiei, ca semn de solidaritate! Nu aş simţi ca pe o obligaţie morală să lupt pentru dreptul cuiva de a scrie/desena – apoi publica şi răspândi -, tot ce-i trece prin minte, fără să ţină seama de aproapele său! Ca şi creştin! E adevărat că ceea ce pentru cineva poate fi doar o glumă, pentru altcineva e o ofensă, şi e foarte greu să ţii seama de sensibilitatea celuilalt întotdeauna (mai ales dacă există o diferenţă culturală). Dar cred că dacă suntem atenţi şi bine intenţionaţi vom beneficia de feedback-ul necesar ajustării mesajului transmis. Oare de ce societatea franceză nu a înţeles implicaţiile unei neglijenţe (ca să nu atribuim nici o intenţie rea jurnaliştilor) şi nu a reacţionat în vreun fel?
Lecţii despre dreptul de a râde
Cele întâmplate m-au provocat să mă gândesc la linia pe care sensibilitatea altuia trebuie să o traseze peste dreptul meu de a lua în râs pe cineva sau credinţa lui. În public, desigur!
Şi dacă tot amintii de Chaplin, aţi văzut „Dictatorul”? Sau „Actorul şi sălbaticii”, film care îl are în rolul principal pe Toma Caragiu? Toţi am citit Caragiale. Nu mă mai lungesc, ştiţi unde vreau să ajung: satira îşi are rolul ei, nu-i aşa? Dar batjocura e altceva, şi ea trebuie penalizată de către societatea civilă (nu am scris interzisă)! În „Cerul văzut prin lentilă” Horia-Roman Patapievici trasează o linie de demarcare între ironie şi băşcălie. Una zideşte, cealaltă dărâmă. Prea le-am amestecat pe toate şi ne-am cocoţat pe dreptul de a râde oricum şi de oricine!
Adesea şi un gest neînsemnat şi nevinovat poate declanşa avalanşa ce va mătura din cale şi pe cei buni, şi pe cei răi. A judeca pasul următor prin prisma mutărilor ce pot urma e un exerciţiu bun şi o decizie înţeleaptă. Iar îmi amintesc de lumea lui Tolkien, ea are un avertisment pentru noi, ce-mi răsună mereu în urechi: un rău tolerat şi căruia nu i se răspunde la timp creşte şi înghite totul în cale. Nu spun că ar trebui cenzurat cineva, de teama unor nebuni. Spun că… e complicat!
În ziua tragediei toate publicaţiile franceze scriau despre cartea lui Michel Houellebecq, „Soumission”, apărută chiar pe 7 ianuarie în librării. Acţiunea e plasată în 2022 unde asistăm la islamizarea Franţei. Scenariu imposibil? Hm! În orice caz, opţiunile pentru noi, creştinii, îmi par a fi exprimate foarte bine de titlul cărţii lui Miroslav Volf: excludere şi îmbrăţişare. De fapt, numai una e opţiunea pentru un creştin: îmbrăţişarea celuilalt. Cum anume se face asta şi în ce constă… eh, e complicat! Să ne ajute Dumnezeu să găsim modalităţi, atât individual cât şi comunitar! Je suis chrétien!
Fain…acum chiar m-ai ambitionat sa scriu si eu un articol, poate mai pe seara…practic avem doua probleme aici…extremismul, pe de o parte, si libertinajul, pe de alta. Cei ce lupta in numele libertatii de expresie sprijina de fapt libertinajul. Libertatea e dreptul de a spune ce trebuie, nu neaparat de a spune ce vrei…
Mulţumesc de comentariu, e binevenit!
Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
Pe cînd scriam și eu ceva, hop a sărit Dana. Bravo!
Unul din cele mai echilibrate articole citite in ultimele zile despre fenomenul asta! Ma bucur ca exista cineva care sa gandeasca obiectiv despre ce s-a intamplat. Va impartasesc parerea si va imbratisez cu drag!
Mulţumesc mult! 🙂
[…] 2015 – Dana Sisoev: Je suis… […]
[…] 2015 – Dana Sisoev: Je suis… […]
[…] 2015 – Dana Sisoev: Je suis… […]
[…] 2015 – Dana Sisoev: Je suis… […]
[…] 2015 – Dana Sisoev: Je suis… […]