Vă scriam data trecută că voi alerga 42 km, la Sibiu, pentru susţinerea proiectului Dăm startul în viaţă. Pe scurt, e vorba de achiziţionarea a patru incubatoare ce urmează a fi folosite de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Sibiu. Dacă incubatorul e una din garanţiile supravieţuirii unui copil prematur, dacă 1 din 9-10 copii se naşte prematur şi dacă anual personalul medical din această instituţie are de-a face cu 400-450 de nou-născuţi veniţi pe lume înainte de termen, înseamnă că înlocuirea aparatelor vechi (incubatoare de peste 30 de ani) ar putea salva multe vieţi.
Am un deosebit respect pentru toţi cei care au dăruit – din belşugul sau din puţinul lor, preţul unui desert, al unei cărţi sau al unui obiect demult râvnit şi jertfit pe altarul unei fapte bune -, s-a adunat 95% din suma necesară. Pentru cei care încă nu aţi participat, vă amintesc că orice bănuţ contează, puteţi încă să vă alăturaţi efortului nostru accesând acest site:
http://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=1859.
Vă scriam despre ce mă motivează pe mine, şi despre faptul că vizita făcută la Auschwitz acum trei ani m-a marcat într-o măsură atât de mare încât, atunci când e vorba de gesturi mici care au de-a face cu salvarea unei vieţi, nu pot sta de-o parte. Fie că e vorba de copii nenăscuţi, de premaruri, de oameni cu boli terminale sau de alte categorii. Acolo, plimbându-mă printre barăcile lagărului, m-am imaginat închisă în spatele porţilor şi m-am cutremurat în faţa unui tablou mare ce înfățișa o femeie ce o clipă am crezut că sunt eu. Ulterior, am citit mai multe cărţi despre atrocităţile petrecute în timpul războiului şi, cu aceste informaţii în minte, nu cred că aş mai putea păşi din nou pe teritoriul blestemat al lagărului de exterminare.
Părăsind acele locuri, n-am încetat să mă pun în pielea contemporanilor care, având cunoştinţă despre cele întâmplate, n-au putut ocoli alegerea în faţa căreia au plonjat ca într-un coşmar: să treacă pe cealaltă parte a drumului, să stea de-o parte, sau să se implice şi să-şi rişte avutul, familia şi chiar viaţa în încercarea de a-i salva pe cât mai mulţi din semenii lor. Nu ştiu cum au putut dormi cei care şi-au aşezat capul pe pernă conştienţi că în orice moment ar fi putut fi ridicaţi de Gestapo pentru fapta lor omenească (şi dumnezeiască). Dar nici nu îmi închipui cum au putut dormi ceilalţi, cei care au întors spatele aproapelui crucificat între tâlhari!
Îmi place să-mi imaginez că nu aş fi putut sta deoparte, că aş fi găsit soluţii pentru a salva măcar un copil, că aş fi renunţat la lucrurile de valoare şi chiar la cele necesare unui trai decent. Dar nu pot spune cum aş reacţiona aflându-mă într-o asemenea criză, nu pot garanta că nu m-aş lăsa paralizată de teamă sau pradă disperării… Ştiu doar că provocările de azi îmi oferă testul ce-mi măsoară dragostea pentru aproape, capacitatea de sacrificiu, dedicarea şi curajul de a acţiona. În definitiv, încrederea în Dumnezeu, nu-i aşa? Dăm startul în viaţă constitui o asemenea provocare pentru mine: mi se cere atât de puţin (orele de antrenament, efortul de a alerga 6 ore la maraton, banii de înscriere şi de drum) pentru a salva, alături de medicii sibieni (efortul lor zilnic întrece cu mult gesturile noastre ocazionale!), vieţile unor copii. Aţi auzit de Irena Sendler? Ea a plătit un preţ mult mai mare, mi-e şi ruşine când mă gândesc la cât de puţin dăruiesc eu!
Dar de filmul apărut în 2017, The Zookeeper’s Wife, inspirat din faptele unei alte eroine?
Îndrăzneala şi sacrificiul acestor femei mă tulbură atât de mult. Pentru milioanele de evrei ucişi nu mai pot face nimic, dar pot face ceva pentru sutele de copii ce au nevoie, pentru a supravieţui, de puţinul meu.
4. Apoi, alerg pentru că sunt convinsă că, într-o societate, un om are trei meserii, despre care scrie Gabriel Liiceanu în cartea sa, România: O iubire din care se poate muri, apărută la Humanitas în 2017 (am mai scris despre asta aici): profesia, meseria de cetăţean şi meseria de a fi om în lume. Gestul meu are de-a face cu ultimele două.
Reciteam aseară câteva fragmente din tulburătoarea carte a Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand (apărută la Humanitas în 2016). Vorbind cu oamenii din Rusia, proaspăt despărţiţi de vremurile sovietice, despre beţia idealului, vraja utopiei şi prăbuşirea ideii comuniste, scrie: „Toţi se simţeau victime, dar nu complici„. Mi-a rămas această frază în minte. Şi oare nu ne simţim şi noi, românii, victime ale istoriei, ale jocurilor unor politicieni, ale lipsei de fonduri şi câte altele? Dar câţi dintre noi înţeleg că, neimplicându-ne (donând, protestând, muncind… sunt multe feluri în care se poate face asta!), suntem complici? Complici la perpetuarea unei stări de fapt care condamnă la moarte pe cei mai vulnerabili dintre noi!
A republicat asta pe RoEvanghelica.
A republicat asta pe Marius Cruceru și a comentat:
”Îmi place să-mi imaginez că nu aş fi putut sta deoparte, că aş fi găsit soluţii pentru a salva măcar un copil, că aş fi renunţat la lucrurile de valoare şi chiar la cele necesare unui trai decent. Dar nu pot spune cum aş reacţiona aflându-mă într-o asemenea criză, nu pot garanta că nu m-aş lăsa paralizată de teamă sau pradă disperării… Ştiu doar că provocările de azi îmi oferă testul ce-mi măsoară dragostea pentru aproape, capacitatea de sacrificiu, dedicarea şi curajul de a acţiona. În definitiv, încrederea în Dumnezeu, nu-i aşa? Dăm startul în viaţă constitui o asemenea provocare pentru mine: mi se cere atât de puţin (orele de antrenament, efortul de a alerga 6 ore la maraton, banii de înscriere şi de drum) pentru a salva, alături de medicii sibieni (efortul lor zilnic întrece cu mult gesturile noastre ocazionale!), vieţile unor copii. Aţi auzit de Irena Sendler? Ea a plătit un preţ mult mai mare, mi-e şi ruşine când mă gândesc la cât de puţin dăruiesc eu!”
Dana Sisoeva
[…] via Dăm startul în viaţă (2) — Dana SisoEva […]