Am început să re-citesc cărţi! Pe unele dintre ele le-am parcurs în grabă, mânată de curiozitate, fără a-mi lua răgazul de a reflecta mai adânc sau de a interacţiona cu materialul. Pe altele le-am citit, şi poate chiar conspectat, fără a putea raporta tema conţinută la o experienţă, o întrebare sau o frământare reală. Sunt cărţi pe care mi-e de-ajuns să le citesc o singură dată, dar sunt şi câteva – nu multe -, care mă îmbogăţesc cu fiecare lectură şi la care mă întorc mereu.
„Excludere şi îmbrăţişare: o explorare teologică a identităţii, a alterităţii şi a reconcilierii”, lucrarea lui Miroslav Volf, e una din cărţile asupra căreia am să tot revin. Nu doar că tema tratată e actuală şi răspunde căutărilor mele, nu doar că textul e atât de bogat în subiecte de reflecţie – am „mâzgălit” mai fiecare pagină cu sublinieri şi însemnări -, nu doar că-mi oferă o listă bibliografică impresionantă prin referinţele incluse. Dintre toţi termenii cu care a fost prezentată şi recomandată, cu referire la impactul pe care lectura o poate avea asupra cititorilor ei, cred că doi din cei folosiţi de dr. Corneliu Constantineanu i se potrivesc cel mai mult: provoacă şi smereşte.
Izvorâtă din propriile-i frământări privind implicaţiile concrete ale credinţei creştine într-o lume a excluderii şi violenţei – generate în special de starea ce a dus la formarea statului independent numit Croaţia, ţara sa natală -, cartea lui Miroslav Volf abordează subiectul reconcilierii, pentru care găseşte o metaforă cât se poate de potrivită: „îmbrăţişarea”. Publicată pentru prima dată în 1996, cartea e pusă în mâna publicului român într-un moment în care suntem bombardaţi cu ştiri despre persecuţii, conflicte armate aproape de graniţa noastră, ameninţări la adresa păcii ce părea a-şi fi făcut locuinţa printre noi. Lucrarea nu propune vreun proiect privind organizarea socială sau tipul de societate ce ar trebui creată pentru a trăi în armonie unii cu alţii. Ea ne priveşte pe fiecare pentru că problemele la care caută răspuns sunt: ce fel de sine ar trebui să fim? Cum ar trebui să ne gândim identitatea? Cum ar trebui să ne relaţionăm la celălalt?
Termenul cheie al cărţii îmi pare a fi „spaţiu”: cu ajutorul lui abordează problema identităţii şi a alterităţii, a relaţionării la celălalt, dar şi a raportării la propria cultură, caracterizată de distanţare şi apartenenţă. Deschiderea braţelor, ca iniţiere a îmbrăţişării, e semn că am creat spaţiu în mine însumi, precum şi Cristos, pe cruce, creează un spaţiu în Sine Însuşi prin care făptaşul poate intra. Un spaţiu care e umplut de har.
Deşi nu e formulat în felul acesta în carte, cred că termenul de „spaţiu” ar putea foarte bine folosi şi la clarificarea privitoare la adevăr şi dreptate: ne salvează de la o suprapunere a adevărului absolut cu adevărul nostru, şi o identificare a dreptăţii noastre cu dreptatea lui Dumnezeu. Spaţiul creat prin braţele deschise sau anulat prin pumnul strâns are valoare epistemologică. Nu trebuie doar să creăm în noi spaţiu pentru alţii, ci şi pentru perspectivele lor cu privire la noi şi la ei, practicând astfel „viziunea dublă”, privirea prin ochii celuilalt. În ce priveşte dreptatea, autorul scrie în termeni foarte îndrăzneţi despre interesul lui Dumnezeu, nedreptatea şi parţialitatea Lui. El notează aşa frumos: „Atunci când Dumnezeu mântuieşte, El înfăptuieşte dreptatea; atunci când Dumnezeu înfăptuieşte dreptatea, El mântuieşte” şi :„Dacă Îl dorim pe Dumnezeul profeţilor şi al lui Isus Cristos, va trebui să acceptăm <nedreptatea> harului Său – şi să regândim conceptul dreptăţii” (pag. 269).
În cuprinsul cărţii, Miroslav Volf accentuează prioritatea „dorinţei de a îmbrăţişa”, adevăr desprins din mesajul centrul al Noului Testament, care e „mesajul morţii şi învierii lui Isus Cristos înţelese ca acte de ascultare faţă de Dumnezeu, şi o exprimare a dragostei care se dăruieşte pe sine faţă de ucenicii Săi, precum şi un model pe care aceştia să îl urmeze.”(pag. 55) Pocăinţa nu poate constitui o condiţie a braţelor deschise, ea poate fi generată în cel care a acceptat invitaţia. Dar există şi un risc al îmbrăţişării:
„Îmi deschid braţele, fac o mişcare a sinelui către celălalt, duşmanul, şi nu ştiu dacă acţiunea mea va fi apreciată, susţinută şi va primi acelaşi răspuns. Pot să devin un salvator sau o victimă – posibil amândouă. Îmbrăţişarea este har, iar <harul este întotdeauna un pariu riscant>” (pag.185f).
Pasajele în care se referă la diferite texte biblice, fie că e vorba de evenimente sau personaje din Vechiul Testament (Turnul Babel, Abel şi Cain, Avraam, judecători), fie că e vorba de cuvântările Domnului (samariteanul milostiv, pilda fiului risipitor) sau de subiecte tratate în epistole (cele privitoare la identitatea de gen, de exemplu) – sunt de o deosebită frumuseţe şi prospeţime. Înţelese în lumina îmbrăţişării divine şi a reconcilierii la care suntem chemaţi, ele îşi recapătă forţa prin care suntem măsuraţi şi cântăriţi, dar şi provocaţi spre o re-poziţionare în spaţiul deschis de braţele veşnice.
Partenerii de dialog pe care autorul şi-i alege în scrierea cărţii sunt stabiliţi de la început: e vorba de gânditorii tipic moderni şi cei tipic postmoderni, şi nu poate decât să uimească uşurinţa cu care ni-i traduce şi li se adresează. Nu aruncă la gunoi ceea ce nu s-ar potrivi gândirii creştine, ci oferă răspunsuri pertinente şi acceptă provocările lor. Pomeneşte şi doi scriitori români: pe teologul ortodox Dumitru Stăniloae şi pe binecunoscutul Emil M. Cioran, ceea ce nu ar trebui să surprindă, căci lista bibliografică e impresionantă. Dacă, în timp ce citeam, îmi venea în gând J. Zizioulas, am dat mai târziu peste numele lui. Dacă mi se părea potrivită o referire la D. Bonhoeffer, am dat şi peste ea. Câteva citate din autori reprezentând gândirea feministă dovedesc în plus seriozitatea cu care tratează problemele dezbătute în contemporaneitate!
Multe ar mai fi de scris despre o carte atât de profundă şi complexă şi probabil că am să mai revin asupra ei. Nu ştiu în ce măsură unele aspecte sunt tratate în lucrările lui ulterioare, şi interesul meu priveşte în special implicarea socială a creştinilor şi rolul pe care biserica e chemată să-l aibă într-o comunitate dezbinată şi divizată. Continui să cred că, mai mult decât agenţii sociali, misionarii au partea lor în a oferi o punte pentru un schimb cultural benefic şi un model de primire a celuilalt în spaţiul creat în sine însuşi. Oamenii chemaţi a ieşi din „încrengătura de relaţii culturale moştenite”, precum Avraam, trebuie să ofere un model al felului în care am putea să ne mişcăm înspre aproapele ce ne este departe. Cartea luată în discuţie oferă câteva repere importante oricărui misionar, dar nu numai. Ea se adresează tuturor celor care vor să trăiască o viaţă de credinţă şi spiritualitate autentică.
Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co.
Reblogged this on Editura Casa Cărţii and commented:
Dana Sisoeva sintetizează câteva impresii de lectură pe marginea cărţii Excludere şi îmbrăţişare. Punctează frumos şi pertinent mai multe idei, insistând pe ideea de „spaţiu”, care, într-adevăr, deţine un rol-cheie în argumentaţia lui Volf.
Reblogged this on Romania Evanghelica.
[…] 2014 – Dana Sisoev: Spaţiu pentru-mbrăţişare […]
[…] 2014 – Dana Sisoev: Spaţiu pentru-mbrăţişare […]
[…] 2014 – Dana Sisoev: Spaţiu pentru-mbrăţişare […]
[…] 2014 – Dana Sisoev: Spaţiu pentru-mbrăţişare […]
[…] 2014 – Dana Sisoev: Spaţiu pentru-mbrăţişare […]