Multă vreme am crezut că plânsul meu are legătură cu cel al copacilor trişti şi goi, pe care-i priveam de la geamul casei. Biciuiţi de ploi, pălmuiţi de vânt, scuturaţi de viaţă, rămâneau în cele din urmă înlemniţi în jalea lor, care era şi jalea mea, sau eu plângeam de altceva? Nici acuma nu ştiu!
Dar se întâmpla de fiecare dată: geamătul lor ajungea până la urmă sus, sus de tot. Şi atunci se producea minunea: El îl strângea în palmele-i mari, îl aduna de prin toate părţile în care apucase a se împrăștia. Scutura uşor mâinile care închideau o suferinţă ce nu avea voie să se risipească, apoi depărtându-le, încet, sufla în ele. Fulgi albi se împrăştiau în toate părţile, adunându-se apoi și dansând în ritmul melodiei pe care începea El să o fredoneze – sau să o fluiere? – tot mai tare, până ajungea jos, jos de tot, la pomii goi, ce acum îşi primeau hainele de sărbătoare. Şi atunci ei prindeau viaţă, se întindeau, se scuturau de înlemnirea lor, şi se scuturau… de râs, de râsul Lui şi al lor. Sunetul cântului Său cobora, gata să-i inunde, şi copacii începeau să danseze, şi să cânte, sau poate să fluiere?
Mă uit cum ninge, El cântă din nou? Prin geamul închis nu se aude, văd doar dansul vesel în care au fost prinşi copaci şi fulgi laolaltă. Mă uit pe geam şi plâng, numai la mine încă plouă şi-i ceaţă, când va ninge şi-n sufletul meu?
Dana SisoEva 