Când am început să-mi fac în minte traseul pe care aveam să-l parcurg de la Vărmaga la Hunedoara, vinerea trecută, îmi apărea de fiecare dată în faţa ochilor un tir ce trecea prin sensul giratoriu de lângă pod foarte aproape de mine, iar eu tresăream, speriată că mă va lovi. S-a întâmplat de câteva ori, nu am putut merge niciodată, în mintea mea, mai departe de acel punct!
Aproape de ora 10 în seara aceea, când am ajuns la pod, mi se făcuse teamă. I-am spus Dorei, singura ce era în maşină cu mine, să se roage pentru a trece cu bine de locul în care mă oprisem de fiecare dată în gândurile mele. Şi iată cum nu observ că şoseaua pe care circul se îngustează, chiar înainte de sensul giratoriu, nu văd decât foarte târziu săgeţile ce îmi indicau să trec pe banda din dreapta, şi luând ca punct de reper parapeţii din stânga eram aproape de a intra în faţa unui tir. Am pus o frână bruscă în ultimul moment (sau penultimul?), alertată mai mult de imaginea ce o văzusem în faţa ochilor toată ziua!
Nu e prima dată când sunt avertizată, clar, de un rău ce e pe care să se producă. De cele mai multe ori am fost atenţionată, într-un fel sau altul, cu privire la o alegere pe care o aveam de făcut, sau cu privire la o decizie pe care am luat-o deja. Da, la fel ca Balaam. Nu, nu prin gura unei măgăriţe, deşi, dacă e să nu o luăm literal… În orice caz, şi Cain a fost avertizat, dar nici el nu s-a oprit de la ce îşi pusese în gând să facă. Dar şi un exemplu pozitiv: David a renunţat la planul lui de la a comite o crimă, datorită înţeleptei Abigail. Iona a avertizat pe niniveni despre judecata lui Dumnezeu (tot exemplu pozitiv, şi-au îndreptat căile), israeliţii au fost atenţionaţi în repetate rânduri despre consecinţele păcatelor lor (exemplu negativ, au luat-o tot pe alte cărări)…
C.S. Lewis prezintă o astfel de situaţie în scrierile sale din „Cronicile Narniei”, şi anume în „Ultima bătălie”: când Marafet şi Nedumirici găsesc pielea de leu şi decid să o folosească, „de deasupra s-a auzit o cumplită bubuitură de tunet şi un mic cutremur de pământ a zgâlţâit pământul. Cele două animale şi-au pierdut echilibrul şi au fost trântite pe jos, cu nasul în praf.” Dar evenimentul e interpretat diferit: „Ăsta a fost un semn, un avertisment. Ştiam eu că săvârşesc ceva teribil de rău”, zise Nedumirici (adică măgarul). Dar Marafet (adică maimuţoiul) spune că nu poate fi decât un semn de aprobare a planului lor. Hm!
În „Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea” avem un alt exemplu: faunul Tumnus plănuieşte să o adoarmă pe Lucy pentru a o preda Vrăjitoarei, dar i se arată Aslan în focul din şemineu şi răcnetul lui furios îl sperie. Deşi secvenţa nu e în carte, A. Adamson e consecvent cu felul lui C.S. Lewis de a înţelege lucrurile şi îmi pare foarte inspirat în scenariul pe care îl realizează.
Îmi tot răsună în minte, de ceva vreme, versurile unei cântări: „Dumnezeu şi azi vorbeşte/ O, de-am asculta…” De câte ori nu a trebuit Dumnezeu să deschidă gura vreunei măgăriţe, sau a vreunui măgar, pentru a ne atenţiona cu privire la căile noastre! Nu, nu o luaţi literal! Dar ce e important e să deschidă ochii şi urechile noastre. Sau… să ni le deschidem noi, odată ce El ne-a dăruit vederea şi auzul! Sau?
Lasă un comentariu