A fost într-o toamnă, în octombrie, cu puțin timp înainte de ziua mea… dar ce scriu eu? Pe-atunci ziua mea era iarna, mi-amintesc că pășeam încet în drum spre casă și priveam stratul gros de zăpadă pe care lăsam imprimate urmele pașilor mei, urme vizibile în această perioadă a anului. A, nu, nu s-a schimbat data zilei mele de naștere, doar anotimpul. Iar în acel an, de care vă povestesc, nici n-am avut toamnă, dar am avut o zi de naștere lungă, menită să compenseze trecerea grăbită și nefirească a ceea ce trebuia să aducă decorul potrivit. Un drum cu avionul, și am trecut prin anotimp: când am plecat, nu era sosită încă, iar când am coborât din avion, era deja trecută (dacă vreți să-ncercați, luați avionul spre NE). Dar era toamnă în sufletul meu, și ploua, și era ceață…
Și cum spuneam, mă îndreptam spre casă, pe drumul nins, și priveam în jos, doar în jos, ștergându-mi în grabă lacrimile care mă împiedicau să văd și căutând steluțe de mare. Păi cum de ce? Îmi plac steluțele de mare, și Dumnezeu știa lucrul acesta (i-am spus, ca să fiu sigură că știe tot ce e în inima mea!), și citisem undeva… hai să o iau de la capăt, c-altfel nu mai înțelegeți nimic!
Înainte de plecarea din țară primisem o carte de la o prietenă bună, și în ea am citit ceva care a rezonat cu ceea ce simțeam eu în perioada respectivă (mai mult…)
Dana SisoEva 