Îmi place toamna! Ieri am adunat, împreună cu copiii de la Centru, frunze de toate mărimile și culorile, pădurea ascunde atâtea frumuseți, pe lângă ele aș fi trecut nepăsătoare dacă nu ar fi trebuit să decorăm sala pentru sărbătoarea de duminică. Pe măsură ce găseau frunze neobișnuite prin coloritul lor, copiii deveneau tot mai fascinați de ceea ce găseau în cale, încântarea și-o exprimau arătându-mi orice nouă descoperire și făcând aprecieri privind aspectul unic al fiecăreia. Încă mai văd frunze când închid ochii!
Întotdeauna mi-a plăcut toamna! Culorile ei erau culorile zilei mele de naștere, îmi plăcea să cred că natura se pregătea pentru sărbătoarea mea. Oare nu de-aia înfloreau și crizantemele din grădină? Mă aplecam să le miros, era mirosul aniversării mele, prevesteau apropierea ei, Dumnezeu se îngrijea ca totul să fie gata până pe 17.
Dar au fost acei 10 ani în care nu a mai venit toamna, sau mai precis nu toamna așa cum o știam eu. Nici frunze frumos colorate, nici crizanteme, cenușiul orașului era alungat la începutul lunii octombrie de fulgii ce până la urmă reușeau să-și mențină culoarea și chiar să schimbe nuanța închisă a ceea ce părea o peliculă dintr-un film rusesc vechi (mai mult…)
Dana SisoEva 